Atentatele teroriste ar trebui să ne unească, nu să ne divizeze

Puţin mai înainte, o bombă teroristă a doborât un avion de pasageri deasupra Egiptului. La începutul acestei săptămâni încă un atentat cu bombă a curmat zeci de vieţi în Nigeria.

Aceste atentate ne-au îngrozit pe toţi şi ne-au readus aminte în ce lume nebună trăim. Personal, întotdeauna am crezut că astfel de tragedii ar trebui să ne unească, să ne facă mai solidari şi mai puternici. Observ cu dezgust că aceste evenimente tragice ne-au divizat şi mai mult. Peste noapte a ieşit la iveală toată ura, intoleranţa şi xenofobia noastră. Şi mai groaznic este că am început să comparăm aceste tragedii şi să decidem care dintre ele merită mai multe lacrimi. Cred că toate atentatele ar trebui să ne îngrozească, indiferent de locul în care se întâmplă. Mă întristez de fiecare dată când aflu că mor oameni nevinovaţi, fie că se întâmplă în Africa, Europa, Asia sau America.

Întotdeauna am fost de părerea că doliul şi durerea sunt nişte sentimente care nu trebuiesc exteriorizate. Toată lumea a pierdut pe cineva drag şi ştie ce înseamnă această suferinţă. Doliul nu trebuie să fie ostentativ, de paradă, doliul e o meditaţie interioară mai degrabă. Însă nu am nimic împotriva celor care au decis să se solidarizeze cu Franţa, nici împotriva celor pe care i-a durut sufletul mai mult pentru Kenya. Totuşi, nu-i înţeleg pe cei care au decis să-şi bată joc de durerea cuiva. Fiecare om suferă cum poate şi cum vrea: fie că o face în singurătate şi tăcere, fie că scrie un text plin de durere, fie că pur şi simplu îşi schimbă poza de profil în semn de solidaritate. De când am devenit noi judecătorii supremi? De când am început să învăţăm lumea cum trebuie să sufere sau pentru cine trebuie să sufere mai tare?

În ultimele zile observ pe reţelele de socializare o tendinţă hilară, nesănătoasă, de a compara durerea oamenilor, mai mult – de ai învinui de ipocrizie, pentru că, vezi, dom-le – suferă pentru francezi dar nu suferă pentru sirieni. Te întrebi ce e în capul acestor oameni? Există oare un etalon al durerii? Există oare vreun model exact după care trebuie să suferi? Există oare grade de comparaţie între morţi? Nu! Toate morţile sunt îngrozitoare. Însă şi mai îngrozitor este că aceste morţi nu ne-au unit, ci ne-au divizat. Asta înseamnă că Statul Islamic a câştigat. Pentru că scopul lor principal este să instaureze ura, islamofobia, panica şi groaza. În momentul în care ne-am lăsat cuceriţi de aceste sentimente, am pierdut această luptă. Publicaţia franceză Charlie Hebdo a avut cea mai adecvată reacţie la aceste atentate, chiar dacă la începutul anului a pierdut jumătate de redacţie tot în urma unui atac terorist. Charlie Hebdo a publicat o caricatură în care un francez ciuruit de gloanţe bea şampanie. Textul de pe caricatură e următorul: „Ei au arme! Ne doare-n cot, noi avem şampanie.” Charlie a ripostat cu umor în faţa terorii, cu sarcasm în faţa fricii, cu ironie în faţa urii. Şi asta ar trebui să facem noi toţi. Pentru că cel mai mare duşman al islamiştilor radicali este umorul şi viaţa normală. Ei nu suferă să vadă că lumea este fericită şi continuă să-şi trăiască viaţa aşa cum vrea, nu aşa cum le indică o ceată de dezaxaţi criminali. Statul Islamic nu suportă viaţa noastră de zi cu zi, dragostea faţă de apropiaţii, distracţiile cu prietenii şi alegerea propriilor valori. Statul Islamic vrea să ne transforme pe toţi într-o masă gri plină de ură şi tristeţe. Principalul lor scop este să ne îngrozească, să ne facă intoleranţi şi să ne bage spaima în case. Nu trebuie să cedăm. Trebuie să ne continuăm viaţa, cu respect pentru cei pe care i-am pierdut şi cu dragoste pentru cei care încă sunt lângă noi.

O altă întrebare este cum luptăm cu Statul Islamic? Aceste atacuri ne omoară pe noi, oamenii simpli, nu pe guvernanţi. Însă guvernanţii sunt cei care au puterea de decizie. Şi acum este foarte important să n-o dea în bară, să riposteze corect. Atacurile aeriene cu drone nu fac altceva decât să mărească numărul susţinătorilor Statului Islamic. Pentru că Statul Islamic nu e un stat în adevăratul sens al cuvântului, e o ceată de nebuni care controlează un teritoriu cu aproape un milion de civili. Fiecare bombă lansată asupra acestor teritorii omoară şi oamenii simpli, iar rudele acestor oameni simpli vor dori să se răzbune pe Occident, indiferent prin ce metode. Unica soluţie de a lupta cu Statul Islamic este cea inteligentă – o operaţiune militară terestră cu implicarea armatei locale. Altfel, mărim numărul duşmanilor omenirii, în loc să-l micşorăm.

Occidentul trebuie să-şi asume răspunderea şi să caute suport în localnicii din Siria şi Irak. Marile puteri ale lumii trebuie să înţeleagă că acum e momentul să lupte împreună, cot la cot, uitând de vechile supărări. Iar Europa trebuie să-şi redefinească politicile, în primul rând să stârpească piaţa neagră de armament din Balcani, care asigură cu arme pe cine vrei. Atâta timp cât oricine va putea cumpăra un lansator de grenade sau un kalaşnikov, va exista şi terorismul. Atâta timp cât toţi musulmanii vor fi consideraţi terorişti vor exista şi atentatele. Pentru că nu toţi musulmanii sunt terorişti – am fi cu toţii morţi deja dacă în această lume ar exista peste un miliard de terorişti.

Cea mai frumoasă campanie apărută după aceste atentate a fost cea a musulmanilor din toată lumea: „Nu în numele meu” asta susţineau toţi musulmanii care s-au săturat să fie consideraţi terorişti. Pentru că aceste crime nu sunt comise de musulmani, ci de nişte smintiţi fără naţiune şi religie. Pentru că Statul Islamic luptă mai mult pentru ponegrirea Islamului, decât pentru promovarea lui. E momentul să înţelegem că duşmanul nostru nu are religie şi naţionalitate, are doar sete de sânge şi haos. Să nu ne lăsăm mâncaţi de ură, pentru că astfel am pierdut din start acest război.