Oamenii noștri politici își manifestau cu generozitate în fața camerelor de luat vederi necunoașterea lui Eminescu, recitând, cu greșeli, trunchiat și bâlbâit versuri din creația acestuia. Pe un canal TV, o jună aspirantă la gloria de jurnalistă a croit un fel de reportaj în care cita din versurile lui Eminescu înghițind toate formele pronumelui posesiv (a, al, ai, ale) lăsând vie doar una singură: a. Înfocatul statalist moldovean Dodon l-a numit pe Eminescu „versificator”, crezând că-l laudă. 

Există două feluri urâte de a jigni memoria lui Eminescu: detractându-i opera și iubindu-l fără a-i cunoaște opera. Despre detractorii lui Eminescu la noi s-a vorbit mai puțin. Consider că e nevoie să revenim la ei, fiindcă avem ce învăța de la aceștia. Despre unii dintre ei a vorbit convingător și inspirat regretatul filolog și politician român George Pruteanu. Cititorii mai în vârstă își mai amintesc de emisiunea acestuia de la TVR Doar o vorbă săț-i mai spun (1997-1999 și din nou în 2006). Reluăm una din aceste emisiuni, din15 ianuarie 1999.

Constantin Tănase

George Pruteanu: EMINESCU, LIMBA ROMÂNĂ ŞI DETRACTORII (1999, TVR)

Doamnelor şi domnilor, bună seara, azi e 15 ianuarie, ziua lui Eminescu şi vă rog din suflet să nu cumva să folosiţi două expresii zaharisite şi chifligite de-atâta zicere: „poetul nepereche” şi „Luceafărul poeziei româneşti”).

George Pruteanu

Ceea ce am să vă spun azi e antifestivist: vreau să vă arăt că nu numai acum, când nişte juni turbulenţi îi scrijelesc statuia, ci şi pe vremea sa, Eminescu era contestat. Atacul principal era că Eminescu scria rău! Încălca tot ce se poate încălca, şi ceva pe deasupra!

Spunea cineva despre Franz Liszt că el compunea concerte nu pentru pian, ci unele, parcă, împotriva pianului, atât de mult îi forţau capacităţile. Ei bine, aş putea să mut vorba aceasta isteaţă şi asupra lui Eminescu. Mânat de uraganul ideilor sale („ale patimilor orcane”, cum zice chiar el), poetul scria adesea împotriva limbii, sfidându-i datele şi datinile, impunându-i vrerea sa şi descoperindu-i libertăţi de care până la el nu se ştia, iar după el, nu pot fi reluate decât picând în epigonism. Trânta sau hârjoneala marelui poet cu limba română a analizat-o cel mai bine Călinescu, în monografia Opera lui Mihai Eminescu:

„La drept vorbind, limba este pentru orice mare poet o piedică, ce nu se poate înlătura decât sărind pe deasupra ei. Ca orice mare creator, Eminescu siluieşte limba română, inventează cuvinte, suceşte timpurile şi persoanele verbelor, face construcţii proprii. Cine ia azi pe Eminescu drept pildă de bună limbă românească, veştejind inventivitatea altora, greşeşte, deoarece niciun scriitor n-a alergat cu ea mai vijelios peste drumurile obişnuite. De altfel, limbă românească obştească, frumoasă în sine, nu există. Limba e o unealtă particulară, adevărată prin raport la cel care-o vorbeşte, în strânsă legătură cu finalitatea ei. Numai un creator îşi poate îngădui însă de a-i grăbi mersul şi de a-i lărgi mijloacele, fără a-i răpi mireasma proprie, şi de fapt o limbă creşte zilnic, în vorbe şi în farmec, cu tot ce spiritul creator aduce în ea, pentru trebuinţele gândirii şi ale poeziei”.

(…) Între contemporani, cum şade bine unui om de valoare, Eminescu era destul de disputat, iar în privinţa atitudinii sale faţă de limba română, cu excepţia lui Maiorescu, a lui Gherea şi a câtorva alte spirite comprehensive, era aproape un consens că e prea de tot ce face băiatul ăsta din Bucovina! Iată un exemplu şi anume ce scria poetul Anghel Demetriescu în 1875:

„Aşadar, poet în suflet, dacă vreţi, dar aşa de puţin format încât nici nu ştie să exprime ceea ce poate că simte, întrebuinţând figuri neînţelese, înşirând unele după altele cuvinte care nu produc nici un sens, sfidând gramatica (!aici avea dreptate!; n.gp) şi analiza logică, şi prin urmare fără farmec şi precizie în limbaj, torturând necontenit rima şi ritmul, şi prin urmare fără uşurinţă posibilă în versificare – iată cum ne apare dl Eminescu. Persistăm a crede că, dacă, în locul laudelor exagerate care au putut umfla vanitatea poetului fără de a-i creşte meritul, s-ar fi dat de la început d-lui Eminescu sfaturi severe dar juste, studiul, reflecţiunea, cercetarea mai cu amănuntul a versurilor sale l-ar fi împiedicat de a mai da publicului nişte producţiuni atât de incorecte, de neterminate, încât mulţimea greşelilor formei ne împiedică a zări chiar scânteia inspiraţiunii”.

Mulţimea greşelilor îl împiedica pe mediocrul Anghel Demetriescu să vadă scânteia inspiraţiei (scânteie? pârjol!!), în schimb Călinescu nu se sfia, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, să scrie fără niciun protocol: „Judecăţile lui Anghel Demetriescu sunt ale unui cretin".

(…) După Anghel Demetriescu, de care am râs ieri, a venit rândul Ardealului să izvodească un reprezentant care să-şi dea în petec. E vorba de canonicul Alexandru Grama din Blaj, care în 1891 a publicat un pretins studiu critic intitulat Mihail Eminescu, din care am să vă citez ca să vă îngrozesc:

„Eminescu n-a fost nice geniu, nice cuprins de lumea ideală, ci un biet versificatoriu, tare de rând, tâmpit pentru lumea aceasta prin natura sa, prin ocupaţiunile şi tendinţele sale”…

Suntem în 1891, la doi ani de la moartea poetului, după ce Maiorescu pusese ca o lespede de marmură afirmaţia premonitorie că secolul următor-lui-Eminescu va sta sub semnul geniului său. Dar Grama din Blaj, care era exponentul unei anume categorii existente şi azi, vedea altfel lucrurile! Poezia Mortua est?

„În poezia aceasta, Eminescu umblă fără treabă prin rai şi prin iad, sparge ceriul, cerne lumile şi zdrobeşte harfa, oricum stricată, merge până la capătul lumii şi apoi, umilit, plouat şi ostenit, încât de-abia suflă, se trezeşte bătând la uşă la Schopenhauer”.
Aşa cum voi avea cinstea să vă arăt şi ceva mai departe, în citatul acesta, gura păcătosului rosteşte involuntar şi câteva adevăruri, cărora trebuie doar să le schimbăm semnul: e drept că Eminescu umblă, ca toţi marii poeţi (Virgiliu, Dante, Milton, Byron, Rimbaud, Arghezi) prin rai şi prin iad, dar nicidecum „fără treabă”; şi tot drept este, nu e un neadevăr, că el „sparge cerul şi cerne lumile”, cu condiţia să dăm sensul firesc pozitiv acestei observaţii.

A dat Eminescu un sens înalt şi totodată abisal şi cosmic dragostei? Ei, aş!

„Nicăieri el nu caută şi nu-i trebuie în femeie decât ochi mari negri, braţe rotunde, păr lung, încât îi vine omului a crede că o fi un emisar al haremului spre a aduna dintre români femei frumoase pentru magnaţii desfrânaţi ai Orientului”.

Recunoaşteţi că la asta nu vă aşteptaţi, nu ştiaţi câtă imaginaţie are Răul: Eminescu comis-voiajor în comerţul cu dame, traficant de carne vie, patronul unui (îl citez pe Grama) „adevărat lupanar literar” (adică bordel). Dar pregătiţi-vă, că abia acum vine apoteoza: cu ce se încununează la noi, la români, un atac împotriva cuiva? Cu afirmaţia că e antiromân, că e duşman al poporului. Eh, habotnicul din Blaj a slobozit şi această anatemă: după ce-l învinuieşte pe poet că a fost „german cu trup şi suflet” în tot ce a făcut, Grama tună verdictul final:
„Purtat-a bietul român în urma tristelor împrejurări ale timpului destule juguri. Aşa ruşinos însă ca jugul lui Eminescu n-a fost niciunul”.
Cum vă spuneam, gura păcătosului (care a rămas în istorie aproape ca simbol al denigrării, aşa cum e Caion pentru Caragiale sau Ernest Pinard pentru Flaubert şi Baudelaire) a nimerit-o iarăşi din plin, numai că el bătea în partea cealaltă. Într-adevăr, suntem încă sub dulcele jug al lui Eminescu şi… am încheiat lungul şi năucitorul citat, al cărui damf încerc să-l spulber, amintindu-vă din prevestitoarea Scrisoare întâi: „Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peşte un veac, / Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, / Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari / Colbul ridicat din carte-ţi, l-o sufla din ochelari… / Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?"

Să nu se bucure zadarnic agramaţii şi flecarii, care abia se târăsc ţinându-se de virgulele dintre subiect şi predicat, Eminescu nu e lecţie de mers, ci de zbor, n-are voie boul ce are voie Jupiter, şi chiar dacă nu de boi e vorba, ci de naivi ispitiţi să imite nesupunerea lui Eminescu, binevoiască dumnealor să audă vocea lui, blând-răzbătătoare: Non idem est si duo dicunt idem: Spun doi la fel, dar nu-i acelaşi lucru…