Au ieșit la iveală alte motive pentru care a izbucnit Primul Război Mondial. De ce asasinatul din Serbia a fost doar un simplu pretext

Pe 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declara război Serbiei. Imediat, Marile Puteri ale lumii împreună cu statele din sfera lor de influenţă au intrat într-un război aşa cum nu mai văzuse lumea. Era de fapt începutul Primului Război Mondial, o confruntare armată care a schimbat definitiv chipul lumii. Statele Antantei, printre care Anglia, Franţa, Rusia, Italia Japonia, Statele Unite, Serbia şi, din 1916, România, au luptat pe viaţă şi moarte cu cele ale Puterilor Centrale Germania, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Bulgaria dar şi altele.

Propriu-zis, era o confruntare uriaşă între marile imperii coloniale şi marile imperii europene şi asiatice care-şi intonau cântecul de lebădă.

Oficial, războiul a avut un pretext şi o cauză destul de simplă, în realitate însă evoluţia politică şi militară a lumii încă din secolul al XIX-lea a condus către acest război, cu patru mari cauze identificate de istorici.

În urma acestui război au murit numai pe câmpul de luptă peste 10 milioane de militari.

La toate acestea se adaugă cei dispăruţi, dar şi un număr uriaş de civili ucişi de război în mod direct dar şi indirect de foametea şi bolile aduse de conflict.

Lupta surdă de a-i domina pe ceilalţi

Propriu-zis primul război mondial a fost o luptă pentru supremaţie între Marile Puteri.

Această luptă surdă pentru dominaţie a atras prin alianţe militare, toţi sateliţi acestor state super-puteri ale vremii. Primul Război Mondial este de fapt deznodământul unei lupte pentru supremaţie prelungite de-a lungul secolului al XIX lea, un conflict pregătit de tensiunile acumulate de-a lungul timpului dar şi de ambiţiile unor lideri politici europeni.

Prima mare cauză a declanşării primului război mondial a fost imperialismul. Fiecare dorea să aibă un imperiu cât mai mare. Prima fază a luptei pentru putere a început în colonii, Propriu-zis, ţări din lumea a treia, sau teritorii locuite de băştinaşi, în stadii incipiente de civlizaţie în accepţiunea europeanp, în special din Africa, Asia sau America, au devenit ţinta super-puterilor din Europa în special. Aceste teritorii bogate în resurse, dar neexploatate de populaţiile autohtone, erau adevărate comori pentru marile naţiuni europene.

Ele reprezentau o adevărată sursă de bogăţie,care putea alimenta ambiţiile liderilor. Totodată băştinaşii erau o mână de lucru ieftină dar de cele mai multe ori neplătită.

Ca atare, un stat puternic, era un stat cu multe colonii prospere. Tocmai de aceea se poate vorbi de un ”război rece” al coloniilor.

Primele mari imperii coloniale Spania şi Portugalia, cele care deţineau mare pare din America de Sud şi America Centrală au început să decadă odată cu ”secolul naţiunilor” şi revoluţiile popoarelor central şi sud americane.

Aşa că la începutul secolului XX, Marea Britanie şi Franţa erau cele mai puternice imperii coloniale. Germania, un stat naţional care s-a format în jurul Prusiei, a luat avânt după 1870 şi a început să concureze ca mare putere în Europa. Automat avea nevoie de colonii. Tocmai de aceea a intrat în concurenţă directă cu Marea Britanie şi Franţa în special în Africa. Odată cu acumularea tensiunilor s-a trecut şi la confruntări directe. Un bun exemplu este războiul ruso-japonez din anul 1905, atunci când cele două forţe au luptat pentru supremaţie în China. Totodată erau marile imperii europene sau asiatice cu tradiţie care doreau să-şi păstreze posesiunile în ciuda luptei de emancipare a popoarelor aflate în componenţa acestora. În primul rând este vorba despre Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Otoman, două imperii medievale care îşi jucau ultima carte.

Cursa înarmărilor şi preludiul marelui conflict

Competiţia ivită între marile puteri s-a reflectat şi în domeniul militar. De altfel pentru a intra în lupta pentru dominaţie, orice stat aspirant la statutul de mare imperiu avea nevoie de o armată şi o dotare militară pe măsură. Istoricii vorbesc de o adevărată cultură a paranoiei în domeniul militar, în preajma primului război mondial. Propriu-zis cursa înarmărilor era declanşată de mişcările şi investiţiile vecinilor sau rivalilor. În momentul în care o ţară îşi mărea efectivul militar sau eventual îşi îmbunătăţea dotările militare, vecinii nu doar că făceau la fel, ba chiar încercau să-l o surclaseze. De exemplu între 1870 şi 1914 atât armatele Franţei cât şi a Germaniei s-au dublat.

Totodată Germania se afla într-o competiţie deschisă cu Marea Britanie pentru dominaţia pe mare. Era cunoscut faptul că englezii erau adevăraţi stăpâni ai mărilor şi oceanelor. Nemţii au încercat să-i egaleze, fără succes însă. Cert este însă că, nemţii au construit cele mai multe nave înaintea Primului Război Mondial. În orice caz toate marile puteri se pregăteau de război. De exemplu Von Schlieffen cu ani înaintea izbucnirii războiului făcuse deja un plan de acţiune pentru a invada Franţa, dacă Germania ar fi fost atacată de Rusia.

Totodată, au fost constituite alianţe militare, care au împărţit, încă din a doua jumătate a secolului al XIX lea, lumea, în tabere militare. Propriu-zis era vorba de Antanta, o alianţă iniţial formată din Franţa, Anglia şi Rusia, completată ulterior şi cu alte state. În replică s-a constituit alianţa numită Puterile Centrale formată din Imperiul Austro-Ungar, Germania, Imperiul Otoman şi Bulgaria. Iniţial scopul declarat al acestor alianţe era de fapt menţinerea păcii. Propriu-zis era garanţia unui stat în cazul unui atac. În practică însă sistemul alianţelor militare nu a făcut decât să extindă la scară mondială conflictele din Europa.

Naţionalismul sau care naţiune este mai bună

O altă cauză importantă identificată de specialişti ca stând la baza izbucnirii primului război mondial a fost naţionalismul. Această ideologie şi-a făcut loc în Europa iniţial cu precădere în secolul al XIX lea deşi s-a manifestat şi în cel anterior. Congresul de la Viena din 1815, prin care Marile Puteri în special imperialiste au retuşat harta Europei după înfrângerea lui Napoleon, a provocat noi scântei ale naţionalismului.

Pe de o parte este vorba despre naţionalismul firesc care a încurajat statele mici la obţinerea independenţei. Propriu-zis este în special vorba de regiunile vasale sau popoarele subjugate în evul mediu de Imperiul Otoman şi Imperiul Austro-Ungar. Totodată naţionalismul a jucat un element cheie în unificarea statelor din Italia şi Germania, constitutie mai apoi în naţiuni puternice dornice a afirmare pe harta Europei. De cealaltă parte naţionalismul a avut aspecte sale negative contribuind la dorinţa de afirmare a unei naţiuni în detrimentul altora, încurajând cursa înarmărilor şi provocând ostilitate.

Un asasinat cât un război

De altfel războiul mondial era anunţat de o serie de criză survenite la nivel mondial. Războiul ruso-japonez din 1905 a fost precedat de criza marocană în 1904. În acel an, Marocul a fost oferit de englezi, francezilor. Marocanii însă îşi doreau independenţa. Erau susţinuţi de nemţi, cei care se aflau într-o permanentă concurenţă cu englezii şi francezii şi erau mereu dispuşi să le pună beţe în roate, mai ales în colonii. Războiul a fost evitat, în ultima clipă, prin intermediul unei conferinţe care a atribuit Marocul, Franţei.

În 1911 însă tulburările din Maroc, cu sprijin german, continuau. Totodată în Balcani era o tensiune fără precedent. În 1908, Austro-Ungaria a luat în stăpânirea fosta provincie turcească, Bosnia. Sârbii considerau însă că ei au dreptr asupra Bosniei. Serbia a ameninţat Austro-Ungaria cu războiul şi s-a aliat imediat cu Rusia. De cealaltă partea Imperiul Austro-Ungar aliat cu nemţii erau deja pregătiţi de confruntare. Războiul a fost evitat în ultima clipă prin retragerea Rusiei. Totodată în 1911 şi 1912 în Balcani, popoarele aflate sub stăpânirea otomană s-au ridicat la luptă. Otomanii au fost alungaţi iar mai apoi toate aceste popoare balcanice s-au luptat între ele pentru a-şi contura graniţele. Tot Austro- Ungaria a intervenit în defavoarea Serbiei şi de această dată. Între cele două state era o presiune fantastică. Războiul era pe cale să înceapă, însă era nevoie de o scânteie. Pretextul a fost oferit de un student sârb. Mai precis Gavrilo Princip, un student membru al unui grup de naţionalişti sârbi l-a asasinat pe moştenitorul tronului Austro-Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand. Evenimentul a avut loc pe 28 iunie 1914 la Sarajevo, în timpul unei vizite a arhiducelui în Bosnia. Gavrilo Princip s-a strecurat lângă maşina decapotabilă în care se afla arhiducele cu soţia sa Sofia. Imediat ce a ajuns în apropierea lui Franz Ferdinand, Gavrilo Princip a tras în plin. Propriu-zis studentul sârb ca şi organizaţia din care făcea parte, milita pentru eliberarea Bosniei de sub stăpânirea austriacă.

Imediat după asasinat, guvernul austro-ungar a dat vina pe guvernul sârb şi a fost prezentat un ultimatum cu nişte condiţii pe care sârbii nu le-ar fi putut îndeplini niciodată. A venit cum era de aşteptat declaraţia de război. Iar sistemul alianţelor deja perfectat a atras în luptă toate statele Europei şi mai apoi ale lumii.

Sursa: Adevarul.ro