La 26 mai 1919, are loc un acord între Puterile Aliate şi Kolceak, privind condiţiile conform cărora guvernul acestuia urma să fie recunoscut: 1) Recunoaşterea independenţei Finlandei şi Poloniei; 2) Soluţionarea problemelor referitoare la Estonia, Letonia, ţările Caucazului şi regiunii Transcaspice, în consultare şi colaborare cu Societatea Naţiunilor; 3) În ceea ce priveşte Basarabia, „dreptul Conferinţei de Pace de a hotărî soarta părţilor româneşti a Basarabiei va fi recunoscut”. După cum arăta Al. Boldur, sub aparenţa respectului principiului naţionalităţilor, Conferinţa recurgea la un mijloc uzitat, foarte cunoscut în vechea practică internaţională şi care consta în soluţionarea problemelor naţionale printr-un compromis fracţionând teritoriul naţional. Ca o completare a istoricului basarabean, vom afirma că această hotărâre a fost şi efectul propagandei ruse, care în memoriile sale accentua caracterul românesc doar a patru judeţe basarabene, iar recunoaşterea guvernului Kolceak s-a făcut odată cu acceptarea pretenţiilor „Conferinţei ruse”. Generalul Kolceak, în răspunsul său, a refuzat să anticipeze hotărârea Constituantei ruse, care urma să fie creată pentru soluţionarea problemelor teritoriale din fosta Rusie, să sancţioneze „fărâmiţarea Rusiei fără voia ei”. Cu toate acestea, neglijând protestele statelor independente dezlipite din Rusia ţaristă, la 12 iunie 1919, avea loc recunoaşterea de facto a guvernului Kolceak de către Puterile Aliate. Începând cu această dată, vor fi admişi la Conferinţa de Pace ca reprezentanţi ai acestui guvern, oamenii politici ruşi mai mult sau mai puţin oficiali, care au pledat în faţa Conferinţei cauza rusă: Maklakov, Lvov, Sazonov etc.
Refuzul lui Kolceak de a recunoaşte independenţa naţiunilor eliberate, precum şi mentalitatea tuturor partidelor vechi ruse cu privire la naţiunile care s-au desprins de Rusia ţaristă, au avut darul să edifice pe deplin popoarele limitrofe acestei ţări asupra viitorului aşteptat de la o Rusie reconstituită de forţele ţariste. Faptul a provocat nu numai protestul noilor state naţionale, dar chiar nedumerirea unor cercuri politice aliate. Astfel, nota lui St. Pichon, adresată însărcinatului cu afaceri al Franţei la Bucureşti, H. Cambon, arată stadiul problemei Unirii Basarabiei cu România: „Comisia competentă a propus alipirea Basarabiei la România, însă principalele Puteri Aliate şi Asociate au rezervat, în scrisoarea lor către amiralul Kolceak, dreptul Conferinţei de a hotărî soarta părţilor româneşti ale Basarabiei”. „Problema este a şti care sunt aceste părţi româneşti. În opinia departamentului meu, Basarabia este totalmente românească, ea nu este decât o parte a Moldovei, iar pe teritoriul său nu se poate trasa o graniţă care nu se află decât peste Nistru. Pe scurt, din punct de vedere etnic, istoric şi geografic acest teritoriu trebuie să redevină românesc, noi fiind, de asemenea, împotriva unui plebiscit făcut în zadar”.
Deziluzia a fost mare şi în rândul statelor tratate la Paris ca învinse. În raportul şefului Agenţiei de informaţii germano-române, W. Bock, către Stockhamer, director în Ministerul de Externe al Germaniei, se arăta că Alianţa celor patru a declarat, cu ocazia tratativelor de pace cu România, că nu exista niciun fel de dificultăţi în calea unirii Basarabiei cu România, guvernul român, până în iunie 1919, fiind de părere că, fără reticenţă, Conferinţa de Pace îşi va da, consimţământul său pentru alipirea Basarabiei la România. „Prin recunoaşterea programului amiralului Kolceak de către Consiliul celor cinci, arăta raportul, România a fost însă foarte decepţionată. Conform acestui program, Constituanta Marii Rusii trebuie convocată după înăbuşirea bolşevismului pentru a decide asupra apartenenţei Basarabiei”. În tot cazul, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace pare să aibă intenţia să reglementeze chestiunea basarabeană împreună cu cea rusă ceea ce poate dura mult şi bine, constata diplomatul german.
Punctul de vedere românesc asupra situaţiei create prin recunoaşterea guvernului Kolceak a fost expus în memoriul lui I.I.C. Brătianu în momentul retragerii sale de la Conferinţa de Pace. Primul ministru român arăta că şi în partea Nistrului, România are regretul să constate că atitudinea Puterilor Aliate îi îngreunase sarcina de pacificare a Basarabiei. În condiţiile puse amiralului Kolceak, menţiona I.I.C. Brătianu, Puterile Aliate deşteaptă toate speranţele agitatorilor, aceste condiţii ţintind „părţile române ale Basarabiei”, ceea ce implică, pe nedrept, existenţa unor regiuni care nu sunt româneşti, susceptibile de a fi înapoiate Rusiei, cu toată existenţa actului de uniune integrală a acestei provincii cu totul românească.
Spre regretul delegaţiei române, această inconsecvenţă a aliaţilor a mers şi mai departe, căpătând forma cea mai aberantă în cadrul şedinţelor Consiliului Suprem din 1-2 iulie 1919, când s-a discutat problema frontierelor orientale ale României. Preşedintele Comisiei Teritoriale, A. Tardieu a dat citire la şedinţă Raportul Comitetului pentru Problemele Teritoriale care, conform principiului autodeterminării şi, în baza drepturilor istorice, etnice şi geografice, recunoştea alipirea Basarabiei la România. La şedinţa Consiliului din 2 iulie 1919, desfăşurată sub preşedinţia lui A. Tardieu au mai luat parte: R. Lansing, din partea Statelor Unite, A.J. Balfour din partea Angliei şi T. Tittoni din partea Italiei. Este semnificativ să constat că la această şedinţă, alături de delegaţia română, compusă din I.I.C. Brătianu, N. Mişu, C. Diamandy şi I. Pelivan a fost invitat şi Maklakov, secondat de Krupenski şi Schmidt. Obiecţiile lui Brătianu privind statutul acestei delegaţii erau fireşti, dar numai pentru delegaţia României, fiindcă, după cum s-a văzut anterior, Puterile Aliate recunoscuseră statutul oficial al acestei delegaţii ca reprezentanţi ai guvernului lui Kolceak.
Înainte de a fi introdus Brătianu, Consiliul a găsit de cuviinţă să dea ascultare părerilor lui Maklakov. El a pledat chestiunea Basarabiei din punct de vedere rusesc, repetând argumentele formulate de Krupenski şi Schmidt. Memorandumul lui Maklakov arăta că numai patru judeţe basarabene (Chişinău, Orhei, Soroca şi Bălţi) sunt moldoveneşti, celelalte fiind locuite de minorităţi. Municipiile Basarabiei nu recunosc încorporarea lor la România, iar Sfatul Ţării este emanaţia sovietelor soldăţeşti şi ţărăneşti. Trupele române, în opinia sa, au fost invitate în Basarabia pentru restabilirea ordinii de către ruşi. În continuare, delegatul rus a afirmat că Unirea a fost votată numai de 46 deputaţi din cei 160 prezenţi (în realitate 86 din 138, n.a.), iar moldovenii se plâng de tratamentul românilor, cerând un plebiscit pentru cele patru judeţe. Celelalte erau excluse din discuţie fiind locuite de neromâni.
După discursul delegatului rus, Lansing a remarcat că, practic problema consta în a şti dacă o decizie privind Basarabia ar putea fi plasată în vreun tratat de pace. A. Tardieu a notat că în ajun li se permisese reprezentantului rus şi celui român să se prezinte. Dacă ei nu vor înţelege, ceea ce era de aşteptat, Consiliul ar fi fost forţat să caute o soluţie: „Ar fi fost dificil, arăta delegatul francez, să se facă un tratat cu România, dacă una din frontierele sale nu ar fi fost în siguranţă”. R. Lansing a fost de acord cu aceasta, dar a subliniat că, dacă se va lua o hotărâre în acest sens, el nu va adera, făcând această preîntâmpinare pentru a nu produce o impresie falsă.
La intrarea delegaţiei române, A. Tardieu l-a chestionat pe Brătianu în privinţa autorităţii votului „Sfatului Ţării”, la care Lansing, intervenind, a dorit să ştie cum va putea fi realizată viitoarea consultaţie populară a Basarabiei. Brătianu a răspuns iniţial lui Tardieu afirmând că Sfatul Ţării a exprimat în toată libertatea voinţa majorităţii populaţiei basarabene, iar la intrarea românilor în Basarabia, el se afla deja în funcţiune. Primul ministru a căutat să precizeze că armata română a fost invitată de autorităţile locale şi de reprezentanţii Ucrainei, iar Basarabia este o ţară completamente românească şi numai aristocraţii ruşi şi bolşevici sunt nemulţumiţi de reforma agrară şi regimul român. Delegatul american l-a întrerupt din nou dorind să afle dacă Brătianu face obiecţii faţă de un plebiscit în Basarabia. Faptul a declanşat o polemică aprinsă între Brătianu şi Lansing. În răspunsul său Brătianu s-a pronunţat categoric contra ideii unui plebiscit, pentru că acesta ar crea o stare de agitaţie şi chiar o revoluţie. Aceasta nu din cauză că ar avea cea mai mică îndoială asupra rezultatului unui plebiscit, ci pentru că în momentul de faţă el nu ar putea fi decât o consultare între bolşevici şi partizanii ordinii. „Sunt în principiu contra oricărui plebiscit în Basarabia, declară Brătianu, pentru că Basarabia este românească şi istoriceşte şi etniceşte, pentru că în mod liber şi-a exprimat tendinţa de a fi unită cu România şi pentru că plebiscitul ar face să continue stările de agitaţie şi nelinişte”.
A. Tardieu a pus capăt acestei polemici, transformată într-un calvar pentru delegaţia română, mulţumind lui Brătianu pentru explicaţiile ce le oferise. Înainte de a părăsi şedinţa, I.I.C. Brătianu a ţinut să arate în ultimele sale cuvinte că ţine să învedereze în termeni expresivi, nenorocirile pe care România şi le-a atras din partea ruşilor şi se miră că i se putea înfăţişa o târguială cu privire la o provincie răpită în întregime României de aceiaşi ruşi care, după dreptate, ar trebui să-i plătească astăzi mult mai scump dezastrele ce i le-a pricinuit.
I.I.C. Brătianu a încercat cu insistenţă şi în repetate rânduri să obţină o hotărâre a Consiliului Suprem cu privire la Basarabia. Expunând cauza întreagă a României, primul ministru român a pledat cu ocazia unor discuţii generale şi pentru recunoaşterea reunirii Basarabiei, dar cu toate eforturile depuse nu a reuşit să provoace Consiliului Suprem o hotărâre favorabilă în acest sens. Se pare că astfel Consiliul Suprem a dorit să arate la şedinţa din 2 iulie 1919, odată în plus guvernului Brătianu că chestiunea Basarabiei nu era încă soluţionată, iar hotărârea fiind în mâinile lui poate fi şi defavorabilă României.
În aceeaşi seară, primul ministru român părăsea Parisul, declarând presei franceze: „Sunt constrâns a părăsi puterea nu din cauza Banatului şi Basarabiei, care sunt încă chestiuni nerezolvate. Dar plec pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele cu privire la minorităţi, care vor limita suveranitatea ei şi care se vor introduce în tratatul cu Austria”. După plecarea lui Brătianu de la Paris, România a adoptat o linie de intransigenţă faţă de hotărârile Conferinţei. Membrii Consiliului Suprem s-au manifestat sub diferite forme împotriva guvernului român, cerând evacuarea trupelor române din Ungaria şi continuând pregătirile pentru semnarea Tratatului de Pace cu Austria şi a Tratatului Minorităţilor.
Începând cu acest moment, problema Basarabiei a devenit o parte integrantă a problemelor de a căror soluţionare Marile Puteri au condiţionat conciliatorismul României, atât în chestiunile privind tratatul minorităţilor şi a ocupaţiei româneşti în Ungaria, cât şi a celor privind celelalte probleme româneşti la Conferinţă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
