Și spunem printre lacrimi că ne bate Dumnezeu pentru răutatea din lume. O spunem așa, lamentându-ne, ca și când suntem smeriți și ne acceptăm pedeapsa. Nu stăm să ne gândim că bolnavii pot da vina pe chimicalele din hrană, pe nivelul toxic al apei, pe radiații. Nu ne interesează că suntem inundați din cauza defrișărilor care elimină o piedică în calea apelor, nici că ne bate grindina din cauza încălzirii globale, provocată tot de noi.
Dumnezeu a pus omul împărat peste creație. Dar împăratul, din câte știm și noi, e cel care are grijă de împărăția lui. O împărăție e prosperă, cu oameni fericiți. Împăratul e, dacă vreți, opusul unui tiran. Tiranul își chinuie supușii, împăratul îi protejează.
Și atunci cum ne putem numi împărați sau cum Îl putem considera pe Dumnezeu responsabil pentru felul în care ne gospodărim împărăția primită? Dacă un om moare de foame cu grădina nelucrată și cu semințele în pod e altcineva de vină? Sau dacă brutarul lasă pâinea în cuptor o zi întreagă, nu e responsabil dacă o arde?
Dumnezeu ne-a dat lumea bună, iar noi, în loc să îi purtăm de grijă, am exploatat-o cât de mult am putut. Și nu ne-a ajuns cât a avut ea de dat. Am inventat nitrați, alimente modificate genetic, am aruncat piatra și am inventat betonul. Nu trebuie să ne mire că în momentul de față nu mai există apă fără nitrați. Au trecut deja în pânza freatică, iar prin vapori s-au urcat până la nori. Fiecare abuz asupra naturii are consecințe, fără să însemne că natura se răzbună sau Dumnezeu ne bate. Dacă punem mâna în foc, e limpede că ne ardem.
Adevărata problemă însă nu e acum, când suportăm urmările deciziilor noastre, ci când Dumnezeu ne va cere socoteală pentru soarta lumii. Nu vom avea nici scuză, nici răspuns. Vom privi spre darul pe care l-am primit și l-am distrus. Și poate, doar poate, vom reuși să înțelegem ce lume am lăsat urmașilor noștri.
