Această formulare însăşi merită mai multă atenţie. Prin susţinerea faptului că Rusia a „eliberat” anumite teritorii se creează impresia că acţiunea a fost una justă, îndreptăţită. O eliberare nu are cum să fie altceva decât o faptă generoasă. Nişte oameni sufereau sub jugul turcesc, iar Rusia a purces la eliberarea acestor oameni fără niciun alt interes ascuns, decât din dragoste faţă de acei oameni. Acelaşi raţionament se aplică şi pentru anii 1940 şi 1944: Uniunea Sovietică a eliberat, i-a scăpat pe oameni de un regim opresiv. Natural, dreptatea nu poate fi decât de partea eliberatorului!
Procesul ocupării Basarabiei de Rusia ţaristă a fost unul complex şi cu legături în marea politică europeană. Pe 2 decembrie 1805, Napoleon Bonaparte zdrobea la Austerlitz armata aliată a ruşilor şi austriecilor, Austria fiind silită să accepte dominaţia franceză. În 1806, Imperiul Otoman, încurajat de înfrângerea ruşilor, îi schimbă pe voievozii din Ţara Românească şi Moldova, consideraţi a fi rusofili. Rusia ţaristă a răspuns imediat cu invadarea celor două principate – însă nu din dorinţa de „eliberare”, ci pentru a preîntâmpina un eventual atac franco-turc pornit din Dalmaţia şi sudul Dunării. Culoarul dintre Carpaţi şi Dunăre ar fi permis un atac devastator în sudul imperiului ţarist.
Cu flancul sudic asigurat prin ocuparea Moldovei şi a Ţării Româneşti, ruşii au pornit o nouă campanie împotriva lui Napoleon, alături de Prusia, Suedia şi Marea Britanie. Noua campanie rusă din 1807 s-a terminat cu înfrângerile de la Eylau şi Friedland, iar pe 7 iulie 1807 s-a încheiat pacea de la Tilsit dintre Napoleon şi ţarul Alexandru al II-lea. Prin această pace, Alexandru I se angaja să se retragă din Ţara Românească şi Moldova.
În august 1807, cancelaria ţarului Alexandru I a ajuns la concluzia că retragerea trupelor ruse din Ţara Românească şi Moldova ar fi dezavantajoasă, astfel că ţarul a sistat orice fel de retragere. Pe 26 septembrie 1807, ţarul Alexandru I îi trimitea ambasadorului rus la Paris o serie de instrucţiuni cu privire la relaţiile dintre cele două imperii. În această scrisoare apare definiţia „Basarabiei”, aşa cum o înţelegea ţarul rus în 1807: „toată regiunea numită Basarabia, cu cetăţile Bender, Ackerman, Chilia şi Ismail”. Ţarul îşi dorea să pună mâna pe fortăreţele turceşti de la Dunăre şi Nistru – aceasta era cerinţa lui minimă. Dorinţa maximă a ţarului era să îşi împingă graniţa cu Imperiul Otoman până la Dunăre, respectiv să ocupe Ţara Românească şi Moldova.
Decizia de răpire a Basarabiei a fost luată în primăvara anului 1812, când ţarul Alexandru I s-a confruntat cu iminenţa atacului lui Napoleon. În acest moment, diplomaţii ruşi au extins denumirea de Basarabia de la fâşia cetăţilor de la nord de Delta Dunării la jumătate din principatul Moldovei. Toţi diplomaţii ruşi, în frunte cu ţarul, ştiau că acest lucru este o minciună. Nici vorbă de eliberare – motivele acţiunilor ţariste erau pur militare. Pe scurt: a fost vorba de o cucerire. 07.03.2012
