Suntem. Nu atât prin sărăcia lucie, prin "averea " purtată de ici-colo în două valize și trei legături. Nici măcar pentru că nu mai avem o țară, o casă a noastră, un loc unde să punem jos bagajele. Ci mai degrabă din cauză că cei de pe margini se uită la noi din pragurile porţilor cu neîncrederea, cu teama, cu ostilitatea ţăranului la vederea trecerii pe uliţa lor a unei şatre de ţigani (sau de jidani sau de refugiaţi basarabeni). Fiindcă nici noi nu suntem de-ai lor, ai privitorilor, sedentarilor, băştinaşilor, stăpânilor de case, deci de porţi la stradă – de unde poți privi de sus, pieziş, la neliniştitorii pribegi, trecând, şi noi le suntem străini… ("minoritari ", vorba lui Coposu…).
Cum sa nu mă simt de-al for – de-al minoritarilor? De-al celor ne-acceptaţi, ţinuţi la distantă, temuţi (nu ca lupii, ci ca nişte câini atinşi de turbare, inofensivi, dar cum sunt bolnavi, pot fi şi îmbolnăvitori: nefericirea a fost, de întotdeauna, molipsitoare…); apoi de-a dreptul hăituiţi, prinşi, închişi, înfometaţi, chinuiţi şi – de ce nu? – ucişi.
Mă sint de-al lor…”
Paul Goma
Lectură plăcută!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
