Cât o să mai abuzaţi de răbdarea noastră, domnilor minoritari?

Purtăm cu toţii o mare vină din acest punct de vedere, mă refer la toţi românii moldoveni (sau moldovenii români, că noi mai mult de asta ne preocupăm să lămurim, decât de faptul că alţii între timp se urcă în capul nostru), care suntem în această ţară aproape 80 de procente din populaţie. În procesul de edificare a statalităţii nu am obţinut succese remarcabile, deoarece fundamentul acestui stat şi legitimitatea sa sunt greu de justificat din punct de vedere conceptual, istoric şi sociopolitic. Lipsa experienţei de independenţă nu a contribuit (şi nu contribuie) la consolidarea statalităţii şi cu atât mai mult la crearea statului-naţiune, care sunt imposibile de realizat din considerentul inconsistenţei ideologice şi istorice a „moldovenismului” sovietic şi filorus, a respingerii politice a românismului, dar şi din raţionamentul unei prezenţe actuale masive de minorităţi etnice, unele extrem de militante, care sunt refractare la orice încercare de consolidare a R. Moldova ca stat unitar.

Sfidarea legitimităţii statului moldovenesc de către ruşii şi ucrainenii rusificaţi din regiunea nistreană (dar şi celor din dreapta Nistrului), de către găgăuzii rusificaţi şi sovietizaţi din autonomie, iar mai recent de către elementele rusificate din municipiul Bălţi, a fost (şi este) determinată de faptul că destrămarea URSS şi apariţia R. Moldova ca stat, per se, au fost considerate de aceşti indivizi drept greşeli istorice, pasibile de a fi reparate cumva doar prin posibilitatea menţinerii acestui stat în orbita de influenţă a Moscovei. Majoritatea populaţiei alolingve a fost împotriva independenţei ţării, etalând regrete şi nostalgii pentru dezintegrarea URSS, iar odată întâmplat acest lucru, R. Moldova urma să rămână în cadrul CSI şi să intensifice integrarea economică şi politico-militară euro-asiatică. În acest context, minoritatea vorbitoare de limba rusă urma să se bucure de aceleaşi privilegii cultural-lingvistice, economice, sociale şi politice pe care le-a avut în perioada sovietică, iar tentativele de a impune o agendă internă naţională, în corespundere cu aspiraţiile de independenţă, sunt percepute ca „naţionalism”, pasibil de a fi condamnat şi faţă de care se opune rezistenţă politică externă şi internă, inclusiv de sorginte militară, cum a fost la Nistru.
Din aceste considerente, R. Moldova a sucombat intern prin cedările politice, economice şi militare faţă de minorităţile naţionale şi de Federaţia Rusă, care le apără cu perseverenţă, elita politică „moldovenistă” preferând din oportunism, necunoaştere (uneori prostie ordinară) sau interes personal şi/sau de partid să-şi asigure statutul propriu în detrimentul independenţei, integrităţii şi prosperităţii ţării. Conducerea de la Chişinău, indiferent de culoarea politică (PDAM, M. Snegur, P. Lucinschi sau V. Voronin), a urmărit scopul consolidării politice proprii (mai ales, în ajunul alegerilor) din contul statalităţii moldoveneşti, încheind, în spirit clientelar, înţelegeri neformale şi netransparente cu liderii separatiştilor ruşi, găgăuzi sau bulgari.

Practica vicioasă a aranjamentelor clientelare cu minoritarii a condus inclusiv la modificări formale constituţionale prin crearea unei unităţi autonome-federale a găgăuzilor şi a unui judeţ etnic al bulgarilor, precum şi la semnarea unor documente inacceptabile în cadrul negocierilor cu autorităţile separatiste de la Tiraspol, ceea ce a afectat grav percepţia de unitate şi integritate teritorială a R. Moldova, lucru care se reflectă şi în recentele acţiuni de „autonomie” care au avut loc la Bălţi. Asta deşi încă în anul 1990 exista Avizul comisiilor permanente pentru problemele naţionale, pentru administraţia locală şi economia locală ale Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la activitatea Comisiei Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru studierea interpelărilor unor deputaţi ai poporului din URSS şi a altor adresări privind instituirea autonomiei găgăuzilor în RSS Moldova, care stipula că: a. Elementul de bază necesar pentru formarea oricărei autonomii naţional-teritoriale este teritoriul naţional. Cetăţenii ruşi, ucraineni, bulgari, evrei, nemţi, găgăuzi etc., care conlocuiesc astăzi cu moldovenii pe teritoriul Basarabiei contemporane, parte componentă a Statului Moldova de alta dată, sunt grupuri, părţi ale unor naţiuni sau poporaţii care s-au format pe alte teritorii geografice; b. Conform dreptului internaţional şi a ştiinţei etnografice, dacă o parte a unui popor sau poporaţii emigrează cu traiul pe teritoriul altui stat, popor sau poporaţii, atunci aceşti emigranţi, cât şi urmaşii lor constituie un grup etnic. Deci, ruşii, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii, evreii, nemţii etc., indiferent de mulţimea lor numerică, formează pe teritoriul RSS Moldova grupuri etnice; c. Grupul etnic găgăuz, ca şi alte grupuri etnice din RSS Moldova, trăind pe teritoriul naţional al moldovenilor, nu are în RSS Moldova teritorii naţionale proprii; d. Comisiile constată că pe teritoriul RSS Moldova niciunul din grupurile etnice conlocuitoare cu poporul moldovenesc nu are temei istoric şi juridic pentru a pretinde la autonomie statal-teritorială, inclusiv aşa-zisei RASS Găgăuze în componenţa RSS Moldova.
Când mă gândesc de unde am pornit şi unde am ajuns, nu mă miră faptul că pe fundalul confruntărilor politice interne, a negocierilor privind reglementarea conflictului transnistrean, autonomia găgăuză, da poate şi cea „bălţeană” (sau alte forme de „autonomie”) vor fi folosite ca un mijloc suplimentar de exercitare a presiunilor asupra Chişinăului, fapt ce va avea şi pe viitor efecte destabilizatoare asupra edificării statalităţii moldoveneşti, iar mai recent asupra proceselor de integrare europeană.

Şi atunci, după readaptarea întrebării lui Cicero către Catilina pentru minoritarii din statul R. Moldova, reformulez aceeaşi întrebare pentru clasa noastră politică – cât o să mai abuzaţi de răbdarea noastră, domnilor guvernanţi?