Cât timp trebuie să mai treacă?

Împlinesc anul acesta 29 de ani, din care majoritatea petrecuți ca adult am bătut drumurile în căutarea Mecăi românești, adică a Unirii și unității naționale. Să aud din partea guvernanților mei că trebuie făcut și nu că se face este pentru mine frustrant. La fel de frustrant cum este să aud bocete, vaite, plânsete de milă și veșnicul „să ne dea România”. Cunoscând tagma jefuitorilor care guvernează la Chișinău, consider că statul România, în relaționarea cu cel de al doilea stat românesc, n-ar trebui să dea nimic fără condiționări precise și dure. Și să facă, că teren e mult, și roditor.

N-ai cu cine?

Doar oamenii pot decide ce se va întâmpla cu viitorul lor. La întâlnirea cu jurnaliștii, premierul Ponta a spus că noi nu avem obiceiuri de a intra cu tancurile, ci mergem doar unde suntem bine-primiți. Același mesaj ca și președintele Băsescu la Consiliul Europei: Nu avem obiceiul de a anexa alte state, precum Rusia.

Nu are voie nimeni să aștepte să mai facă ceva România sau politicienii din Chișinău – asta se va întâmpla prea lent sau nu se va întâmpla deloc. Singurii din ecuație care pot schimba felul în care merg lucrurile sunt oamenii, poporul numit pompos – societate civilă. Dar un popor care „se jeluie pe soartă” și nu înțelege rolul determinant pe care îl are în actualul context intern și internațional, nu va avea viitor, pentru că „cine uită nu merită”. Într-un superb arc peste timp, situația mondială se apropie de cea dinainte de ora astrală a românilor, anul 1918.

Cereți Unirea și o vom face! Unde se poate cere această Unire dacă nu în stradă, cât mai des și cât mai mulți. Pe 29 martie cei care vor un trai mai bun, cei care vor identitate națională și care înțeleg că singuri pe lume nu pot, vor ieși pe stradă în Piața Marii Adunări Naționale de la ora 14:00 cu un drapel tricolor. Cu sau fără stemă, important e să fie tricolor.

Fără o explozie de iubire față de România și de idealul Unirii, acest popor român chinuit, dintre Prut și Nistru, nu va avea viitor.