Cei ce vor crede

În rugăciunea lui Iisus, din Evanghelia după Ioan, fiecare verset are o învăţătură („aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”, v.3), însă versetul 8, citat la începutul acestui articol este legat de Pilda semănătorului (Luca 8; 5-15).

Ştim că în pilda semănătorului: sămânţa e cuvântul lui Dumnezeu, iar locul pe care cade sămânţa e inima omului. Şi inimile sunt diferite: unele seminţe cad pe marginea drumului şi sunt mâncate de păsări, altele cad în spini şi sunt înăbuşite, altele cad pe stâncă şi nu au unde să prindă rădăcină. În pilda aceasta, foarte clar lămurită de Iisus Hristos (versetele 10-15), avem impresia că există predestinare. Fiindcă ne imaginăm cum arată lotul de pământ, cu spinii, drumul şi stânca aproape. Apoi ne gândim că ce vină are omul dacă locul/inima lui e în loc pietros.
Însă cine a trăit la sat ştie că lucrurile nu stau chiar aşa. Păsările care vor să fure sămânţa (diavolul care vrea să fure cuvântul lui Dumnezeu din inimile oamenilor), pot fi gonite, spinii pot fi smulşi, iar pământul pietros poate fi curăţat. Aşa lucrează gospodarul în grădina lui, aşa lucrează şi virtutea în inima omului.

De aceea Iisus spune: „Cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit”. Fiindcă ţine de fiecare să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Nu e o predestinare, nu suntem de la bun început pământ roditor sau pământ pietros. Ştim foarte bine, fără să fim mari agricultori, că oricât de roditor e pământul dacă e lipsit de apă sau are apă din belşug – distruge planta. Tocmai de aceea încă din primele cărţi creştine de învăţătură, omului i se spune că trebuie să aleagă calea de mijloc. Ceea ce înseamnă că şi virtutea, rău înţeleasă şi aplicată în exces, poate dăuna credinţei. Gândiţi-vă numai cât de obositori sunt acei oameni care umblă după alţii să îi omoare cu sfatul: „nu aşa se face cruce”, „nu aşa se stă în genunchi”, „nu se mănâncă aşa în post”. Toate aceste lucruri obosesc şi pe cel de lângă, şi pe practicant. Sau: cel care posteşte în exces îşi slăbeşte organismul, iar un organism slăbit aduce tot felul de stări sufleteşti. Se ştie deja că atacurile de panică pot fi provocate de lipsa unor vitamine. De aceea s-a şi rânduit o perioadă de post, cu anumite zile de post negru, pentru ca postul să fie pentru sănătatea trupului şi-a sufletului, nu spre epuizarea lor.
Ceea ce mi se pare însă atipic e faptul că Iisus spune: „Eu pentru aceştia Mă rog”, iar mai departe, adaugă „nu pentru lume Mă rog”. Adică El nu se roagă pentru toată umanitatea (pentru care şi-a dat viaţa!), ci doar pentru cei ce cred, iar asta o spune clar mai departe: „nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (v. 20).

Pentru că Iisus e Cuvântul lui Dumnezeu şi tot ceea ce spune El se şi împlineşte, dar în omul care nu primeşte Cuvântul, nici El nu lucrează.