Centrul republican pentru copii si tineret – o institutie luxoasa, dar pustie

La sfarsitul anului 2008, decretat drept An al tineretului, a fost inaugurat, cu mult fast, Centrul republican pentru copii si tineret (CRCT), reconstruit intr-o perioada-record – timp de jumatate de an. Anterior, TIMPUL a scris ca CRCT a beneficiat, in urma rectificarilor la Legea bugetului de stat pentru anul 2008, de 60,4 milioane lei, pe langa cele 40 milioane lei aprobate initial. Modificarile erau facute pe ultima suta de metri, cand guvernul a distribuit milioane de lei pentru proiecte electorale.

Am vrut sa vedem daca banii investiti in Centru nu sunt aruncati in vant si cat de des este acesta vizitat de copii si tineri. Directoarea institutiei, Aurelia Hancu, prin vocea secretarei, ne-a recomandat sa discutam cu vicedirectorul CRCT, Stanislav Skritki. Skritki ne-a vorbit despre posibilitatile Centrului, despre cat de „importanta este investitia in oameni”, chiar daca e problematic pentru bugetul tarii, si despre grija pe care o poarta statul fata de copii. Am solicitat permisiunea de a face o mica excursie prin sediul Centrului, dar vicedirectorul ne-a raspuns ca „toate aceste intrebari trebuie coordonate cu directoarea”. La insistentele noastre, Skritki ne-a insotit prin cateva holuri, unde erau mai multe oficii, decat sali. „Iata aici e Sala de festivitati (usa e incuiata – n.n.). Aici este o expozitie de creatii ale tinerelor talente, care a fost vernisata de Ziua Europei (usa e incuiata – n.n.). La capatul coridorului e sala de calculatoare, dar acum ele inca-s impachetate si usa e sigilata. Dupa cum vedeti, accesul nu se permite”, ne-a spus „ghidul” Stanislav Skritki. Astfel, in afara de holurile de lux si usile birourilor sefilor de sectii, n-am avut posibilitatea de a admira nicio sala de activitati.
De remarcat e faptul ca in tot timpul cat am colindat coridoarele de la doua etaje, inclusiv parterul, n-am intalnit pe nimeni. Sau poate conducerea a dorit sa nu vedem pe nimeni? Singura exceptie a fost trainingul organizat, in ziua respectiva, de AIESEC.

Solicitat sa ne spuna cam cate persoane vin la Centru, Skritki a evitat sa ne dea un raspuns concret. „Multi. In fiecare zi vin copii. Nu pot sa va spun o cifra concreta, nici una aproximativa. Poate 100, dar cred ca mai multi… Cam 2000”, cauta o solutie interlocutorul. In ceea ce priveste intretinerea financiara a Centrului, vicedirectorul ne-a spus ca nu are date, dar putem sa revenim a doua zi, dupa ce se va interesa la contabilitate. A doua zi insa, Skritki si-a adus aminte ca „lucrul acesta nu intra in competenta mea”, dar „pot sa va spun ca statul cheltuieste bani multi pentru serviciile comunale”.

„O sa luati o dubinka pe spinare!”

Intre timp, doamna de la paza, suparata pe cativa tineri care se perindau prin sediu, a strigat la ei: „Mai aveti sa umblati pe usa? Acusi o sa luati o dubinka pe spinare!”. Tinerii se duceau la un concert, sustinut, probabil, de ei insisi. La rugamintea noastra de a asista la concertul respectiv, doamna de serviciu a telefonat in anticamera directoarei pentru a cere permisiunea. Raspunsul a fost, evident, negativ. Mai devreme, insa, vicedirectorul institutiei ne-a asigurat ca „noi suntem deschisi pentru presa”.
De asemenea, in dialogul cu Skritki, am fost informati ca „in Centru absolut totul este gratis”. O vizitatoare ne-a marturisit altceva: „Ne place, e interesant aici. Nu platim nimic. Strangem numai cate 40 de lei pentru costume, cand o sa fie concerte”. La auzul acestor vorbe, doamna de serviciu s-a rastit la femeie: „El e de la gazeta, dar dumneavoastra ii spuneti ceea ce nu trebuie de spus…”.

Ion Surdu