Chișinăul este legat prin căi ferate și drumuri cu toate municipiile, orașele și centrele raionale și multe sate din republică, de asemenea cu centre urbane din România, Ucraina, Bulgaria, Turcia, Belarus, Rusia și alte state. Din punct de vedere administrativ, este divizat în cinci sectoare: Centru, Botanica, Buiucani, Râșcani și Ciocana. Organul local al puterii de stat este Primăria municipiului (Consiliul municipal).
Chișinăul este supranumit „Orașul din piatră albă”. Respectivul supranume provine din abundența clădirilor deschise la culoare, fiind construite din piatra albă de calcar. Printre altele, primul vers din forma actuală a imnului orașului Chișinău, intitulat Orașul meu (muzică: Eugen Doga, versuri: Gheorghe Vodă), este: Orașul meu din albe flori de piatră. Forma anterioară a primului vers din imn era: Orașul meu cu umeri albi de piatră.
Există două ipoteze despre etimologia numelui. Prima, emisă de Iorgu Iordan, este că numele orașului ar veni din limba maghiară Kis + Jenö („micul Eugen” sau „mica latură”) pronunțat Chișienău, trăgîndu-se de la ostașii secui pe care voievozii Moldovei îi stabiliseră aici în drumul tătarilor, care stăpîniseră ținutul între 1224 și 1359. Această ipoteză a fost susținută și de cercetătorii Ștefan Ciobanu, A. V. Sava, Al. Boldur, Al. Graur, Anatol Eremia și alții. A doua ipoteză, emisă de cercetătorii sovietici și adoptată de autoritatea sovietică, a fost aceea că numele orașului ar veni din suprapunerea cuvîntului român Nouă peste cuvîntul tătar Kîșla (iernut): Chișinăul ar fi așadar o Cîșla-Nouă. Această ipoteză ignoră existența toponimiei cu prefixul Chiș- în zone nelocuite de tătari, precum Chișineu-Criș, Chișcău și altele.
În 1918, după ce Sfatul Țării a votat unirea cu România, Chișinăul a devenit municipiul de reședință al județului Lăpușna. La recensământul din 1930 au fost înregistrați 114.896 locuitori, dintre care 48.456 români, 41.065 evrei, 19.631 ruși, 1.436 poloni etc. Chișinăul a primit statut de municipiu și a devenit al doilea oraș ca mărime din România, după municipiul București.
Gara feroviară Chișinău a fost una dintre cele mai importante din România. Itinerarul principal l-a constituit linia București – Iași – Chișinău (Kiev, Moscova).
În 1927 s-a realizat prima rută aeriană pe distanța Chișinău-București. (Această rută a fost repetată în mod simbolic în 1991 de către compania de turism a deputatului municipal Chișinău de atunci, Alexandru Savițki, în calitate de pasageri figurând o serie de persoane marcante ale municipiului, scriitori, jurnaliști etc.)
Astfel, în anii următori acelei rute aeriene din 1927, la Chișinău a fost construit aeroportul de pasageri. Pe aici trecea linia de navigatie aeriana L.A.R.E.S. cu plecare si sosire pe aerodromul Chișinău. Itinerarii: București – Galați – Chișinău și Cernăuți – Iași – Chișinău – Cetatea Albă.
În perioada interbelică au fost deschise și au activat în municipiul Chișinău mai multe facultăți și școli superioare: Facultatea de Agronomie si Facultatea de Teologie (de pe lânga Universitatea din Iași), Conservatorul Național de Muzică și Artă Dramatică, 2 conservatorii particulare.
De asemenea, tot la Chișinău, activează 4 licee de baieti, 1 liceu militar, 3 licee de fete, 1 seminar teologic, 1 liceu comercial de baieti, 1 liceu industrial de fete, 1 scoala de menaj, 1 scoala normala de baieti, 2 scoli normale de fete, 1 scoala de cântareti, 2 gimnazii de baieti, 1 gimnaziu industrial de baieti, 3 gimnazii industriale de fete, 1 liceu particular de baieti, 3 licee particulare de fete si 1 gimnaziu particular de fete.
Sub regimul sovietic Chișinăul ajunge la 700.000 de locuitori (în majoritate sosiți din alte republici unionale) și devine un important centru administrativ și industrial.
După independență, capitala republicii a fost centrul vieții economice și politice, unde apărură numeroase întreprinderi și magazine, ziare și reviste, consulate și ambasade străine, sedii ale partidelor. Ca atare, în Chișinău avură loc mitingurile și protestele cele mai importante, ale pensionarilor săraci, ale foștilor luptători din armata română sau din forțele moldovenești, ale diferiților meseriași sau funcționari puțin plătiți, ale profesorilor moldoveni cărora li s-a interzis să „se refere la limba și istoria poporului român, în timp ce rușii sau ucrainenii au voie să se refere nestingherit la limbile și istoria popoarelor rus sau ucrainean”, ale studenților care nu găseau locuri în cămine sau contestau modalitățile de examen, sau, mai recent (pe 7 aprilie 2009) ale opoziției politice, care au întrunit peste 30 de mii de persoane contestând victoria comuniștilor la alegeri, scandând „Vrem alegeri repetate” și „Jos comuniștii”. La acest mare protest, liderii PLDM, PL și AMN susțineau că alegerile au fost fraudate, cerând organizarea unui nou scrutin. Unii manifestanți au pătruns în clădirea Parlamentului și în cea a Președinției și au incendiat documente în fața lor. La Parlament, forțele ordinii, numeric inferioare au lăsat manifestanții să pătrundă în clădire unde au forțat ușile cabinetelor de lucru, accedînd la documente importante de stat pe care le-au aruncat afară pe ferestre, și care au fost mai tîrziu arse în fața clădirii. Căutînd dovezi de manipulări ale alegerilor, manifestanții au deteriorat o parte din mobila și calculatoarele Cabinetului Președintelui. În urma protestelor s-au înregistrat 3 victime: Valeriu Boboc, Eugen Țapu si Ion Țâbuleac iar numeroase persoane au fost maltratate în arestul poliției.
sursa: timpul.md
