Ciprian Demeter: „Mineriada din 13–15 iunie 1990”, încă o justiție târzie și nulă

Acum 33 de ani, în Piaţa Universităţii studenții și intelectualitatea românească demonstrau împotriva noii conduceri post-comuniste. Zilele de 13-15 iunie 1990 vor rămâne în istoria României ca un ”iunie negru” deoarece confruntările violente dintre mineri şi protestatari au rămas nepedepsite din cauza unei justiții târzii.

F.S.N., Frontul Salvării Naţionale, a câştigat alegerile din mai 1990 la o diferenţă foarte mare. Laitmotivul manifestaţiei a fost respectarea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara care interzicea candidatura pentru funcţii publice, pentru un interval de trei legislaturi consecutive, tuturor activiştilor regimului comunist şi membrilor Securităţii. În centrul Bucureştiului, forţele de ordine s-au ciocnit cu manifestanţii, iar sediile Ministerului de Interne sau Poliţiei Capitalei au fost incendiate. În acest context, Ion Iliescu, președintele României a cerut sprijin minerilor din Valea Jiului, declarând: „să instaurăm o democraţie veritabilă, responsabilă în faţa poporului. Acum, aceste elemente au căutat să submineze viaţa noastră democratică”. Mai multe trenuri cu mineri au plecat din Valea Jiului cu destinația Bucureşti, cu misiunea de a-i evacua din Piaţa Universităţii pe cei care manifestau împotriva F.S.N. În data de 14 şi 15 iunie au avut loc confruntări violente între mineri şi manifestanţi, soldate cu șase morți şi multe arestări în rândul protestatarilor.

Virgil Măgureanu, care în acea perioadă era directorul Serviciului Român de Informaţii, a spus că; „În timp ce linia oficială era cu totul împotrivă, o considera nepotrivă, dar şi inutilă, în timpul ăsta, unii din SRI, pe cont propriu, nu numai că i-au chemat pe mineri, dar i-au şi călăuzit”.

Cu toate acestea, preşedintele României, Ion Iliescu, le-a mulţumit public minerilor: „Nu este niciun mort provocat de mine. Sigur că minerii, la rândul lor, au făcut şi lucruri bune. Ei au ajutat să fie curăţată Piaţa Universităţii de urmele vandalismelor din ajun şi reluarea traficului. Ei au pus mâna pe sapă şi au refăcut tot spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional”.

Din probatoriul administrat de procurorii militari ai Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauză au rezultat următoarele:

În zilele de 11 și 12 iunie 1990, autorităţile statului au hotărât să declanșeze un atac violent împotriva manifestanților aflați în Piaţa Universităţii din Bucureşti, care militau în principal pentru adoptarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara și își exprimau, în mod pașnic, opiniile politice în contradicție cu cele ale majorității care forma puterea politică la acel moment. În acest atac au fost implicate, în mod nelegal, forțe ale Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naționale, Serviciului Român de Informații, precum și peste zece mii de mineri și alți muncitori din mai multe zone ale țării.

Atacul a fost pus în practică în dimineața zilei de 13 iunie 1990, având următoarele consecințe:

1. moartea prin împușcare a 4 persoane, fapte ce constituie tot atâtea acte materiale ale infracțiunii în forma prev. de art. 439, alin. 1, lit. a din C.p.;

2. vătămarea integrității fizice sau psihice a unui număr total de 1388 de persoane, fapte ce constituie tot atâtea acte materiale ale infracțiunii în forma prev. de art. 439, alin. 1, lit. g din C.p.;

3. privarea de dreptul fundamental la libertate, din motive de ordin politic, a unui număr total de 1250 de persoane, fapte ce constituie tot atâtea acte materiale ale infracțiunii în forma prev. de art. 439, alin. 1, lit. j din C.p.. În cadrul acestei acțiuni, peste două sute de persoane au fost ridicate şi transportate la o unitate militară a Ministerului de Interne din localitatea Măgurele, unde au fost reţinute până în după amiaza aceleiaşi zile, când au fost lăsate să plece, după o cercetare sumară.

Concomitent, s-a pătruns în forţă, fără drept, în sediul Institutului de Arhitectură și al Universității din București, fiind percheziţionate mai multe birouri, iar persoanele aflate în incintă au fost evacuate prin acte de  violenţă. Conform hotărârii luate de către preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, primul-ministru al Guvernului României, viceprim-ministrul, conducători ai instituţiilor de forţă, precum şi de către persoane din conducerea Frontului Salvării Naţionale, în Piaţa Universităţii au fost aduşi muncitori de la Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti, coordonați de directorul acesteia. Muncitorii s-au manifestat violent, agresând fizic persoanele întâlnite  în zona Institutului de Arhitectură, după care au ocupat Piaţa Universităţii împreună cu forțele de ordine, pentru a împiedica revenirea manifestanţilor. Acţiunile întreprinse de autorităţile statului au generat o ripostă violentă din partea opozanţilor, astfel că au fost incendiate sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne, Televiziunii Române şi Serviciului Român de Informaţii.

S-a făcut uz de armă cu muniţie de război de către forţele de ordine, în aceste împrejurări fiind împuşcate mortal 4 persoane, iar alte 3 au fost rănite, de asemenea, prin împuşcare. Represiunea autorităţilor a continuat, în zilele de 14

şi 15 iunie 1990, printr-un atac sistematic desfășurat împreună cu minerii şi muncitorii  din mai multe judeţe ale ţării, care deveniseră o adevărată forţă de ordine, paralelă cu cele recunoscute şi organizate potrivit legii. În acest context, minerii aduși în București au devastat sediile partidelor politice nou înființate sau reînființate după Revoluția din decembrie 1989 și care se aflau în opoziție.

De asemenea, au agresat locuitori ai Bucureștiului și alte persoane având legătură cu manifestațiile din Piața Universității, imaginile cu actele de violență comise de mineri pe străzile orașului fiind mediatizate în întreaga lume.

Aceste evenimentele au fost urmarea actelor de diversiune și manipulare a opiniei publice de către autoritățile statului reprezentate de către inculpați, care au prezentat manifestațiile din Piața Universității într-un mod distorsionat și au acreditat ideea că ele sunt determinate de o așa-zisă ”rebeliune de tip legionar”. Manifestanții care își exprimau opiniile politice au fost prezentați

ca persoane cu ocupații infracționale, ,,elemente extremiste, reacționare”, fiind etichetați de președintele ales al României ca fiind ”golani”.

Persoanele care au fost ridicate din Piața Universității, împreună cu altele considerate ca având legătură cu manifestațiile, au fost duse cu forța în cazărmi aparținând Ministerului de Interne, fiind private de libertate într-un mod nelegal și în spații total improprii pentru deținerea unor persoane. Privarea de libertate fără forme legale a acestora a durat până cel mai târziu pe data 21 iunie 1990.

În concluzie, obiectul acestei cauze îl constituie faptele comise începând cu luarea hotărârii de a lansa atacul îndreptat împotriva populației civile, până la punerea în libertate a ultimei persoane private de libertate în mod nelegal.

În vederea administrării probatoriului au fost audiate 46 de persoane având calitatea de inculpat sau suspect, 1388 de persoane vătămate, 146 de succesori ai persoanelor vătămate și 589 de martori, fiind emise circa 2300 de citații.

Dreptatea şi Justiţia sunt noţiuni incompatibile cu raţionamentele şi conştiinţa unor magistraţi care sunt compromişi de slăbiciunile și viciile lor și care sunt speculate de un sistemul de informații la fel de compromis, pentru care ADEVĂRUL este doar o noțiune, nu o datorie.

Invocând faptul că dreptatea şi adevărul sunt valorile supreme după care se ghidează în înfăptuirea actului de justiţie şi nu emoţia publică, dosarul „Mineriada din 13–15 iunie 1990”, la 33 de ani de la evenimente, încă nu a fost rezolvat, din cauză că justiţia din România nu-şi găseşte nici resursele, nici motivaţia pentru adevăr.

William Scott Downey spunea că: “Legea fără dreptate este o rană fără vreun leac.” și așa sunt și dosarele REVOLUȚIEI, MINERIADEI și 10 AUGUST, niște răni deschise în conștiința societății românești. Acestea sunt doar câteva motive pentru care justiţia din România va fi doar o justiţie târzie şi, de cele mai multe ori, nulă.