„Clear history” la Teatrul-Spălătorie – un manifest de neuitare

Acum acest teatru ne aduce în scenă, prin spectacolul „Clear History”, un episod din istoria noastră recentă: segregarea, expulzarea şi masacrarea evreilor din România, Basarabia şi Transnistria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sub regimul mareşalului Ion Antonescu. La prima vedere, ar părea ciudat că un teatru social, de atitudine, abordează un subiect istoric, fie şi nu tocmai îndepărtată. Ei bine, această incursiune în trecut nu este în acest caz un exerciţiu de speculaţie istorico-dramatică, ci un gest de autentică atitudine civică şi ar fi de aşteptat ca acest spectacol să genereze o priză de conştiinţă publică în societatea noastră.

Spectacolul îmbină într-o formă polifonică mărturii ale victimelor, observatorilor şi făptaşilor la ceea ce se obişnuieşte a numi în chip generalizat „holocaust”, cu înregistrări sonore ale acestora, fragmente de discursuri ale personalităţilor publice române din epocă (Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, de exemplu), imagini ale documentelor de presă, arhivă, fotografii, bucăţi de filme, date demografice de la recensământul din 1930 etc., prezentând o imagine vie, sfâşietoare, a carnagiului care a avut loc în 1941-1943 în Basarabia şi Transnistria. Spectacolul creează un efect de şoc mai ales pentru că arată participarea populaţiei civile din Basarabia la masacre. Auzim din viul grai al martorilor şi din mărturiile documentelor cum ţărani moldoveni de la coarnele plugului, gospodari harnici şi gospodine cinstite s-au dedat cu frenezie şi în număr mare la jefuirea şi la omorârea vecinilor lor evrei.

Deşi nu eram un spectator neavizat, în faţa acestui spectacol al cruzimii statului faţă de propriii săi cetăţeni şi a oamenilor de rând faţă de semenii lor (de altă etnie), m-a copleşit un sentiment de groază şi de vină.

De mai bine de 40 de ani, naţiunea germană îşi trăieşte vina tragediei la care a participat succesiv în calitate de călău şi victimă în cel de al Doilea Război Mondial. În treacăt fie spus, în cele aproape trei decenii după cel de al Doilea Război Mondial, Europa occidentală a adoptat tacit o strategie de „clear history” (am putea să-i spunem acum, citând titlul spectacolului) pentru a se concentra plenar asupra restabilirii administraţiei şi economiei ţărilor europene profund afectate de marea conflagraţie. Nu s-a putut însă amâna la nesfârşit acel „moment al adevărului” din trecutul imediat al naţiunii germane şi al ţărilor-satelit al celui de-al III-lea Reich, iar odată atins un nivel de echilibru economic şi politic, aceste naţiuni (în principal nemţii) au trebuit să răspundă interpelărilor tot mai insistente cu privire la crimele de masă din cel de-al Doilea Război Mondial. De ce a fost nevoie atunci, la începutul anilor 1970, în Occident şi în speţă în Germania, să se revină la această istorie copleşitoare, în loc să fie ştearsă din memorie, o dată pentru totdeauna? Voi risca un răspuns care poate părea simplu şi în acelaşi timp pompos: pentru o izbăvire colectivă a naţiunii germane de vina implicării în cel mai mare carnagiu pe care l-a cunoscut vreodată istoria; am în vedere deportarea şi exterminarea planificată a milioane de persoane ce aparţineau unor anumite categorii (evrei, ţigani, homosexuali, persoane handicapate etc.) stigmatizate drept „duşmani” ai Reichului şi ai rasei ariene. Diabolizarea lui Hitler (ca şi aceea a lui Stalin, mai întâi în 1956, apoi o dată cu perestroika), promovată de cei care deţineau controlul asupra instituţiilor ideologice (presă, şcoală, instituţii academice), urmărea într-o primă instanţă spălarea responsabilităţii de pe sute de mii şi chiar milioane de executanţi mai mult sau mai puţin docili şi zeloşi ai sistemului politic (şi economic) care au înfăptuit masacrul cu sârg şi eficienţă, pentru a le asigura un trai confortabil şi productiv. Astăzi, în Germania nu se mai întâlnesc practic luări de cuvânt negaţioniste (care neagă amploarea sau chiar existenţa holocaustului), iar cazurile izolate de astfel de manifestări generează de fiecare dată scandaluri publice sau procese de judecată.

În România şi Republica Moldova, persoana care a orchestrat deportarea şi exterminarea evreilor în 1941-1943 în teritoriile controlate de regatul român, mareşalul Ion Antonescu, fie că este cinstit în continuare ca „erou naţional” (pentru „dezrobirea” Basarabiei în 1941), fie că este ignorat cu desăvârşire de către cei mai mulţi cetăţeni ai acestor state. Cu atât mai puţin se vorbeşte astăzi de o asumare publică a responsabilităţii morale – a noastră, a tuturor – pentru crimele colective comise împotriva populaţiei evreieşti şi rome de către autorităţile române şi cu susţinerea mai mult sau mai puţin activă a unei părţi a populaţiei civile. Dar ce avem noi, acum, cu tragediile trecutului? O să mă explic.

Astăzi, practic, nu mai avem evrei în România şi Moldova (deşi mai subzistă încă un antisemitism paradoxal, fără obiect, cum bine a remarcat Adam Michnik cu privire la societatea poloneză). Au mai rămas însă romi, handicapaţi şi iată, mai nou, homosexuali! Nu sunt mulţi, ce-i drept, şi aceştia rareori se încumetă să iasă din „ghetourile mintale” în care i-am segregat. Nu sunt însă puţini cei care, astăzi, ar fi bucuroşi să-i ştie claustraţi într-un ghetou pe bune. E destul să vină o putere politică care să ne asmute cu discursuri despre puritatea neamului şi curăţenia noastră creştinească, că vom şi vedea cete de gospodari harnici şi oameni de omenie sărind pe aproapele lor diferit de ei înşişi, pentru a-l culca la pământ şi a-i smulge podoabele şi dinţii de aur. Credeţi că exagerez? Societatea românească (inclusiv cea din Basarabia) din 1930 se pretindea civilizată, ca şi societatea noastră de azi. Pe atunci, antisemitismul (ca homofobia şi romofobia acum) era o monedă curentă, la tarabele pieţelor şi la catedrele sălilor de curs. Dar cine bănuia în 1935 că această ură împărtăşită în toată inocenţa de tot creştinul va avea ocazia să se manifeste pe larg în doar câţiva ani?

Atunci când o putere autoritară se întâlneşte cu o societate intolerantă (într-un context internaţional „favorabil”), rezultatul este, de regulă, sângeros. Viaţa noastră de zi cu zi şi spectacolele montate la Teatrul-Spălătorie (A(II)Rh+ şi Rogvaiv, între altele) ne arată că societatea noastră este pregătită pentru o asemenea întâlnire. Discursurile naţionaliste şi fundamentaliste ale unor persoane publice şi tăcerea „masei critice” nu fac decât să o grăbească.

Contrar titlului său („Clear history”), spectacolul jucat la Teatrul-Spălătorie încearcă să recupereze ceea ce zeci de ani de-a rândul noi şi autorităţile noastre politice s-au străduit cu încrâncenare să ne ascundă de noi înşine, ca într-un portret al lui Dorian Gray: hibele istorice ale poporului nostru. Ne place să ne vedem blajini şi harnici, mereu victime ale unor forţe externe, duşmănoase. A venit timpul să ne asumăm şi părţile întunecate ale istoriei noastre, să nu ne mai hrănim cu mituri şi legende despre „povara bunătăţii noastre”, ci să ne studiem atent şi cu grijă greşelile trecutului, pentru a nu le mai repeta fără să ne dăm seama într-un viitor nedefinit, altminteri inevitabil.