Conștiința

Părintele Talasie Libianul, prieten și ucenic al lui Maxim Mărturisitorul (după cum spune părintele Stăniloae), notase acest cuvânt în secolul VII, aparent nu foarte greu, dar care înfricoșează la analizarea lui: „Conștiința numai pe aceia nu îi judecă ce au ajuns la culmea virtuții sau a păcatului” (Filocalia, 100 întâi, 72).

La o primă și grăbită lectură acest cuvânt e limpede și clar, ca toate cele lăsate nouă de Talasie. Sfințenia aduce libertatea. Omul care a atins sfințenia prin desăvârșirea virtuților, nu mai e chinuit de conștiința lui. Nu e nimic de neînțeles în această afirmație.

Însă partea a doua ne cutremură. Conștiința celui care a decăzut până dincolo de orice limită, care a atins culmile păcătoșeniei, e amorțită, nu mai mustră. Atât de mult pot să decadă unii oameni încât nici vocea conștiinței să nu mai existe înăuntrul lor. Ajung să lucreze păcatul cu aceeași mulțumire de sine, ca a celuia care nu păcătuiește. Se văd pe ei înșiși în centrul universului și li se pare că totul le este permis. Orice le aduce plăcere se justifică prin satisfacția dobândită.

Iar lumea în care trăim ne arată adevărul acestui cuvânt al lui Talasie. Tot el vorbea, în linia Sfântului Maxim Mărturisitorul, de dialectica plăcere-durere, mai pe larg însemnând că plăcerea păcătoasă aduce după sine durerea, în special din partea viermelui conștiinței care îl roade pe cel ce a greșit. Însă la omul cu totul căzut această dialectică e ruptă. Plăcerea păcatului nu e urmată de mustrarea conștiinței.

În acest punct putem înțelege cât de adâncă e căderea omului (și a fiecăruia dintre noi în parte. Când conștiința a amuțit, înțelegem cât de departe suntem de Dumnezeu și de mântuirea noastră. Dar când vedem această amorțire în cel de lângă noi, să ne punem în genunchi și să strigăm noi (în locul conștiinței sale) către Dumnezeu pentru îndreptarea lui. Pentru că în lumea de astăzi acesta este simptomul bolii care ne stăpânește. Parcă nicicând conștiința oamenilor nu era mai absentă ca acum.