Datele unui studiu realizat de UNICEF în România spun că 54% dintre părinți strigă la un copil atunci când greșește, 11% îi pălmuiesc, îl trag de păr sau de urechi, iar 5% din părinți își bat copiii. Nici în Republica Moldova lucrurile nu stau mai bine: 76% din copii sunt educați prin violență, 48% sunt supuși pedepselor fizice, iar 69% – agresiunii psihologice, potrivit unui studiu realizat de aceeași organizație.

Psihologul Alisa Baștannik de la centrul medical „Sancos” susține că „părinții sunt cei mai importanți oameni pe care îi are un copil, sunt ca niște dumnezei. Și acești dumnezei strigă la el, îl înjură. Cel mic crede că a făcut ceva greșit și că este vinovat pentru aceasta. El se simte o nulitate, trist, depresiv, neiubit. Prin urmare, apare trauma celui respins, adică el înțelege următorul mesaj: „Mă resping cei pe care îi iubesc, cei de care sunt dependent. Viața mea e în mâinile lor, dar ei mă refuză, înseamnă că sunt rău și nimeni nu are nevoie de mine”.

Copiii supuși violenței în familie pot manifesta două tipuri de comportament. Unii se retrag în sine și suferă în tăcere, adunând tot negativismul înăuntru. Au frământări ce în exterior nu sunt vizibile, iar în interior fierb ca un vulcan. În consecință, omul mic nu-și poate demonstra emoțiile în mod deschis, este neîncredințat de sine, se subestimează. De asemenea, el devine timid și nu se implică în jocul altor copii sau în alte activități, sau nu îndrăznește să ia vreo jucărie chiar dacă o vrea cu tot sufletul. Pur și simplu, nu își permite să o facă.

Al doilea fel de comportament este mai activ și se manifestă la copiii mai îndrăzneți. Alisa Baștannik spune că „ei se opun la tot și sabotează orice cerință a părinților. Agresiunea și atitudinea negativă primită de acasă se poate vărsa asupra copiilor de aceeași vârstă sau în societate ca un manifest de frustrare și insatisfacție”.

Dacă cei mici sunt supuși violenței domestice, atunci ei caută susținere în afara familiei – la rudele apropiate, în școală, în stradă sau în alte medii. Pentru că pot fi și elevi, profesorul ce-i învață are sarcina de a-i depista, ca apoi să-i ajute în măsura posibilităților. „De obicei, copiii supuși violenței în familie sunt mai închiși de felul lor, mai taciturni și își deschid sufletul atunci când vorbești cu ei aparte, fără a-i avea ca martori pe alții. Important este ca profesorul să găsească momentul și micuțul să fie disponibil să vorbească. Adolescenții sunt mai complexați și nu se deschid spre comunicare, prin urmare au nevoie de ajutorul psihologului”, mărturisește Nina Apostu, profesoară din Liceul Teoretic Trușeni.

Responsabili de găsirea și ajutorarea copiilor supuși violenței domestice sunt asistenții sociali. Ei intervin în aceste familii ca să rezolve problema. Asistenta Galina Madan din satul Trușeni confirmă explicațiile psihologului prin exemple practice. „Parcă sunt bătuți de soartă și au un sentiment de așteptare, de pregătire că iarăși vor fi maltratați. Dar din experiență, am avut diferite situații. A fost un caz când mama a fost lipsită din drepturile părintești, iar cei doi copii pe care îi avea au ajuns la un centru de plasament. Fetița încă se află acolo, dar băiatul a crescut, a finalizat gimnaziul, și-a făcut gospodărie și are grijă de ea. Dar s-a întâmplat că unii tineri au găsit suport în stradă și ulterior au ajuns în colonii sau pușcării”.

Educația prin bătaie este transmisă din generație în generație

Părinții pedepsesc pentru că „este nevoie”, „se suie în cap”, „altfel nu se înțeleg”, „sunt răi copiii”, „altfel nu respectă” sau pentru că „bătaia e ruptă din rai”. Se pedepsește pentru că au fost la rândul lor, la fel disciplinați. Prin urmare, maturii își justifică comportamentul prin prisma unor norme sociale răspândite în societate și practică modelul conservator de creștere a copiilor, prin câte o palmă peste ceafă sau un strigăt.
Psihologa Alisa Baștannik explică comportamentul părinților fiind ca o reflexie a modelului de purtare a părinților lor. Adică părinții, când au fost mici, au primit aceeași educație și acest model s-a transmis din generație în generație. „Fiecărui om i se instalează un program psihologic încă din copilărie și acest lucru îl fac părinții prin simpla lor prezență și conduită. Copilul nu știe cum trebuie să trăiască. Familia este mica lui lume pe care o copiază. Cu toate impresiile negative, pozitive acumulate se formează scenariul vieții. Cu acest schelet de comportament preluat de la maturi, cu schița pentru viață, el iese în lume și se manifestă. Iar dacă a avut o copilărie grea, acesta va deveni ulterior un adult complexat și un părinte ce-și agresează verbal odraslele sau le molestează” afirmă terapeutul.

Aceeași explicație este adusă în cartea lui Dorian Furtună „Homo Agressivus. De ce nu se opresc războaiele și violența”. Autorul demonstrează că astfel copiii agresați de către propriii părinți sau de către rude se vor manifesta mai agresiv și în raport cu cei din jur și față de propriile odrasle când vor deveni ei înșiși părinți. „Se produce astfel un ciclu al violenței care asigură perpetuarea de la o generație la alta a acestei forme de educație în familie. Mai mult, se produc câteva schimbări pe dimensiunea genetică”.

Etologul Furtună accentuează că „numeroase maladii, tulburări psihice și comportamentale ale adulților își au originea în perioada copilăriei, când aceștia fuseseră neglijați sau abuzați fizic, emoțional, sexual, au avut parte de părinți alcoolizați, inadecvați mintal, violenți”. Chiar și obezitatea, problemele de imunitate, bolile de inimă, de ficat, cele pulmonare pot avea origini într-o copilărie traumatizantă și violentă.
În concluzie, presupusa educație prin bătaie și strigăte este o neștiință a părinților de a crește copiii lor. Iar această necunoaștere duce la consecințe ce se manifestă la generații întregi.

Georgeta Carasiucenco, stagiară