(CRIMELE COMUNISMULUI din ROMÂNIA) Torţionara Vida Nedici

Se cunosc din păcate prea puţine elemente ale formelor de schingiuire a deţinuţilor politici, lipsiţi de orice posibilitate de apărare în faţa celor mai sceleraţi anchetatori. Trecerea deceniilor a făcut să se aştearnă uitarea asupra celor mai multe întâmplări petrecute în închisorile şi lagărele de pe întreg cuprinsul ţării. Însă puţinele mărturii care au ajuns până la noi se cuvin a fi cunoscute, pentru a putea înţelege până la ce nivel se poate coborî uneori comportamentul fiinţei umane faţă de semenul său.

Un caz notoriu de torţionar al acelor ani întunecaţi este cel al bănăţencei Vida Nedici, care aproape în toate mărturiile este pomenită drept „sadica Vida”. A fost o figură emblematică a perioadei stalinismului timpuriu din ţara noastră (anii 1946-1950). Pe numele întreg Vidosava Nedici, de origine sârbească, s-a născut în 1923 la Becicherecu Mic, la 17 km de Timişoara. Locuia acolo împreună cu mama şi sora ei, iar viaţa lor nu era uşoară. Prin urmare, în 1946 s-a înscris în Partidul Comunist Român, iar din anul următor a devenit funcţionară şi traducătoare din limba sârbă la Siguranţa, apoi Securitatea din Timişoara. Din 1949, pentru „bune rezultate”, a fost mutată la Securitatea din Bucureşti, unde avea gradul de locotenent. A fost arestată în 1950 ca spion iugoslav, condamnată la moarte, dar nu a fost executată. În 1954, după normalizarea relaţiilor româno-iugoslave, a fost graţiată de Gheorghiu-Dej şi s-a întors în satul natal, la fel ca şi familia ei, care fusese deportată în Bărăgan. Consătenii însă aflaseră despre manifestările ei faţă de deţinuţi în perioada cât activase în Securitate la Timişoara şi Bucureşti şi îi făceau viaţa imposibilă. Prin urmare, în 1956 a mers la ambasada Iugoslaviei şi, în amintirea serviciilor aduse, a solicitat să se mute în această ţară. Cererea i-a fost acceptată şi de atunci a trăit la Belgrad.

Despre activitatea ei de torţionară s-au adunat de-a lungul timpului numeroase mărturii ale foştilor deţinuţi care au cunoscut-o. Toţi vorbeau cu multă groază când se refereau la ea. Exemplificăm în continuare, pentru a întregi portretul unei femei-călău din epoca stalinistă.

Episcopul greco-catolic de Lugoj, pe atunci în clandestinitate, Ioan Ploscaru, enumerând „metodele de constrângere” folosite de securişti, menţiona: „Bătaia la testicule. Era specialitatea unei femei pe nume Vida, o sârboaică. Aceasta, prinzând glandele între degete, le bătea cu un beţigaş până se umflau, încât torturatul nu mai putea umbla şi avea dureri înfiorătoare. O metodă cu adevărat sadică! Mai ales pentru o femeie.” (1)

În lucrarea intitulată Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României, Cicerone Ioniţoiu scria: „Prin închisori am întâlnit victime care au supravieţuit anchetelor şi am auzit povestindu-se despre metode de tortură înspăimântătoare, dar ca o femeie să schingiuiască, cu o bestialitate de neimaginat pentru o minte sănătoasă, n-am auzit decât în anul 1950. Se numea Vida şi era anchetatoare la Timişoara. (…) Am întâlnit prin închisori oameni care au rămas infirmi pe viaţă din cauza chinurilor la care îi supunea această femeie. Perversiunea ei era dublată de ura ce o purta românilor. Această ură şi-o manifesta în timpul anchetelor pentru a-şi masca activitatea ce o desfăşura în favoarea Iugoslaviei.” (2)

Alt fost deţinut, Remus Radina, în Testamentul din morgă, adăuga: „La Securitatea din Timişoara lucrau ca anchetatori şi nişte sârbi, îmi amintesc de Bugarschi şi Vida. Ei torturau îngrozitor pe deţinuţii politici români. În special Vida, o femeie din Becicherecu Mic, de o rară cruzime, care bătea bărbaţii peste organele genitale.” (3) Alţi securişti sârbi din acea perioadă erau: Sava Bugarschi, Zoran Vuletici, Gheorghe Stoicovici, Dobrivoi Stanoiev şi Jiva Brancovici.

În Lexiconul negru, apărut la Bucureşti în 2001, Vida Nedici era caracterizată astfel: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi analiştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle.” (4) Alte femei cunoscute ca sadice torţionare mai erau în aceeaşi perioadă Yvonne Weiss şi Chiţigoi de la Securitatea din Bacău.

După ce a fost arestată, a fost deţinută o vreme la Văcăreşti. Una dintre colegele ei de detenţie, Aristina Pop Săileanu, îşi amintea: „Dar mai erau Vida Nedici şi Yvonne Weiss, de care ne temeam. Vida Nedici era acum în lot cu «titoiştii». Se ştia cine a fost până atunci: o anchetatoare sadică, care torturase mulţi bărbaţi.” (5)

În 2009, la 86 de ani, Vida Nedici refuza să recunoască atrocităţile comise, considerându-le invenţii ale Securităţii pentru a o denigra. „Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte”, atât îşi recunoştea rolul. Totuşi, în faţa multitudinii mărturiilor adunate împotriva ei, era nevoită să accepte realitatea: „O mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.” (6)

În continuare, vom încerca să întregim portretul acestei torţionare de frunte, utilizând două izvoare importante, separate în timp de o perioadă de aproape şase decenii. Este vorba de documentele procesului ce i-a fost intentat în august 1950 şi de un interviu pe care ea l-a acordat Evenimentului zilei din 1 iunie 2009. În multe cazuri informaţiile se completează, iar în unele se confirmă. Astfel vom afla mai multe despre trecutul acestei femei.

În 2009, ea îşi rezuma în acest mod activitatea: „Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent.” (7) Solicitându-i-se să detalieze, a completat: „La Securitate am fost funcţionară. (…) La Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jivcovici. El era la partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.” (8)

În acest fel, Vida Nedici a ajuns să lucreze pentru spionajul iugoslav, la fel ca şi restul agenţilor sârbi din jurul ei, de care amintea. Apoi completa: „Am lucrat cu ei o perioadă la partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.” (9) Evident, nu dorea să recunoască nimic mai mult. „Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.” (10)

Activitatea numerosului contingent de sârbi de la vârful Securităţii bănăţene a lăsat amintiri dureroase foştilor deţinuţi, după cum am mai arătat. Episcopul Ioan Ploscaru făcea următoarea caracterizare: „Curând am luat cunoştinţă de «specialităţile casei». După apartenenţa multinaţională a personalului administrativ, deţinuţii spuneau: evreii conduc, sârbii şi ungurii ne bat, nemţii fac bucătărie, iar românii (miliţieni simpli) ne duc la closet.” (11)

Glorioasa activitate desfăşurată la Securitatea din Timişoara a recomandat-o pe Vida Nedici să avanseze, fiind cooptată la centrul puterii: „Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti, îşi continua ea relatarea. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta).» Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri!” (12) Calităţile pe care şi le revendica erau clare: „Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris: «întreabă-l şi asta, şi asta…»” (13)

Deja de la Timişoara, Vida Nedici transmitea spionajului iugoslav informaţiile aflate la Securitate de la sârbii antititoişti refugiaţi în România. Ea recunoştea clar în această privinţă tot în interviul menţionat: „Am făcut spionaj. (…) Dar partea proastă este că eu am făcut cópii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.” (14) Cei deconspiraţi de agenţii iugoslavi din România erau trimişi în lagăre de concentrare care aveau un regim extrem de dur, comparabil cu lagărele staliniste.

La Bucureşti, activitatea ei pe linie de spionaj a continuat: „După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită…” (15)

Până la urmă, a fost prinsă: „Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce scriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei, Nicola Milutinovici şi Boja Stanoievici.” (16) Aceştia fuseseră arestaţi mai devreme şi, fiind supuşi aceluiaşi „tratament” pe care îl aplicaseră şi ei altor arestaţi, au sfârşit prin a-şi da complicii în vileag. În acest mod, „rodnica” activitate de agent dublu a Videi Nedici s-a încheiat.

În intervalul 1-7 august 1950, „procesul trădătorilor şi spionilor titoişti” a fost judecat de Tribunalul militar din Bucureşti. Erau un număr de 12 acuzaţi, toţi de naţionalitate sârbă, între care o singură femeie, „Vidosa Nedici”, cum figura în actul de acuzare, pe poziţia a 12-a, ultima pe listă. Ca ocupaţie, era definită drept „fostă funcţionară” (cum se pretindea şi ea ulterior). Complicii ei, Bojidar Stanoievici şi Nicola Milutinovici, cei care o denunţaseră anchetei ca spioană iugoslavă, se aflau în acelaşi lot, pe poziţiile a 8-a şi a 11-a. (17)

În actul de acuzare din 1 august se făceau puţine referiri la ea, ca şi cum Securitatea ar fi încercat să facă abstracţie de prezenţa ei în lotul acuzaţilor. Se făcea referire la declaraţiile sale, ale lui Stanoievici şi Milutinovici, conform cărora ofiţerii Securităţii iugoslave (U.D.B.) Voia Baldjici, Ranco Zeţ, Dobriţa Bogdanovici şi Drago Rafai, lucrând sub acoperire legală la ambasada din Bucureşti, „conduceau direct şi permanent activitatea de spionaj din Banat, primind rapoarte informative şi dând instrucţiuni pentru culegerea informaţiilor în cele trei sectoare: politic, economic şi militar.” (18)

Alt fapt recunoscut de cei trei, precum şi de martorii Marinco Nedomacichi şi Lazar Nicolin, era că „au primit pentru ticăloasa lor activitate, importante sume de bani.” (19) Intermediarul era Milutinovici. Când Stanoievici a fost arestat la Timişoara, complicii săi au încercat să îi asigure evadarea din închisoare, urmând apoi ca întregul trio să fugă în Iugoslavia. „În acest scop, ei au pregătit prin Isac Milutin acte de identitate false, sustrase de către Isac Milutin de la primăria din Becicherecu Mic, unde era funcţionar, şi au luat măsuri de înarmarea lui Milutinovici.” (20) Cam la atât se refereau învinuirile din actul de acuzare la adresa Videi Nedici. Foarte puţin pentru a putea documenta o evidentă activitate de spionaj, pe care ea o recunoştea şi 59 de ani mai târziu. Şi, bineînţeles, deloc despre năravurile ei securiste, care au lăsat amintiri de neşters celor care au avut de a face cu ea şi care au scos-o clar în evidenţă chiar în infernul concentraţionar al anilor 1947-1950, când ea a fost unul dintre personajele principale ale acestuia.

Primul acuzat interogat de Tribunal, în data de 2 august 1950, a fost tocmai Bojidar Stanoievici. Referitor la eroina noastră, el a declarat: „Misiunea de recrutare a agenţilor pentru Siguranţa titoistă mi-a fost ordonată de Duşan Iovanovici şi am dus-o la îndeplinire recrutând în toamna lui 1946 pe Nedici Vidosa, care mi-a fost recomandată de Liubiţa Marcovici. Nedici Vidosa a consimţit să furnizeze informaţiile pentru U.D.B.-a şi ulterior a semnat un angajament dictat de Duşan Iovanovici şi a primit numele conspirativ de «Lipa». De altfel, am mai recrutat şi pe alţii.” (21) Apoi mai adăuga: „Au fost şi agenţi ai spionajului titoist care au avut legături directe cu Duşan Iovanovici, şi anume: Silin Miladin, Conici Borislav, Nicola Milutinovici, Nedici Vidosa şi Marcovici Liubiţa.” (22) Duşan (Duşco) Iovanovici era considerat în actul de acuzare drept „principalul spion titoist” şi coordonatorul reţelei create în Banat. (23)

În aceeaşi zi s-a derulat şi interogatoriul Videi Nedici, din care aflăm lucruri interesante (în măsura în care sunt ele consemnate în „stenogramă”, care, după moda proceselor staliniste, era în aşa fel redactată, încât să confirme sută la sută opinia autorităţilor). Ea confirma că a fost recrutată de către Stanoievici la locuinţa Liubiţei Marcovici, care era activistă la Organizaţia Slavă din Timişoara. Ulterior ar fi discutat cu Duşan Iovanovici, care „mi-a vorbit de munca de spionaj.” Informaţiile le furniza pe atunci de la regionala P.C.R., unde era funcţionară. „De acolo copiam rapoartele pe care le dădeam,” arăta ea. (24) Legătura ei continua să fie Stanoievici, care o vizita acasă şi acolo primea „rapoartele lunare ale regionalei P.C.R.” şi „informaţiuni culese de la colegi.” (25)

Mai târziu avea să lucreze cu Nicola Milutinovici. În vara lui 1947 a fost transferată de la partid la Siguranţă (din 1948 Securitatea), unde „am cules informaţiuni în toate secţiile în care lucram, le-am cules de la colegi, şi totodată cópii de pe toate rapoartele săptămânale dintr-o secţie unde am lucrat. Acestea le-am scos pe indigo nou.” (26) Predarea lor către Milutinovici se făcea tot la domiciliul acuzatei.

Ajungând la Bucureşti, a schimbat din nou canalul de comunicare: „Deoarece în acel timp veneam des în deplasare la Bucureşti, Milutinovici mi-a spus că legătura mea superioară va fi cineva din Bucureşti. Mi-a spus că la 5 dimineaţa voi fi aşteptată pe Str. Vasile Lascăr nr. 100. M-am dus pe acea stradă şi a venit Voia Baldjici, consilierul ambasadei iugoslave din Bucureşti.” (27) Acesta a predat-o altei persoane, pe care nu o cunoştea.

Trebuie să menţionăm faptul că pe Str. Vasile Lascăr nr. 100 din Bucureşti se afla tocmai domiciliul fostului ministru comunist al justiţiei în perioada 1944-1948, Lucreţiu Pătrăşcanu, care apoi a fost arestat şi în continuare era anchetat pentru cele mai neverosimile crime. (28) Era oare şi aceasta o încercare de a-l implica pe Pătrăşcanu în „complotul titoist”? Tot ce se poate, mai ales că menţionarea adresei sale într-un proces public nu putea fi deloc întâmplătoare în anii stalinismului.

Datele furnizate de către Vida Nedici persoanei de la ambasada iugoslavă proveneau de la Securitatea din Bucureşti, unde aceasta îşi desfăşura acum „rodnica” activitate. Între timp, Stanoievici fusese arestat la Timişoara ca agent titoist. El avea numele conspirativ „Mrgud”, iar Milutinovici pe cel de „Costa”. (29)

Legătura sa fiind nevoită să părăsească România, Vida Nedici a lucrat în continuare cu Drago Rafai, secretar al ambasadei Iugoslaviei din Bucureşti, căruia a continuat să-i furnizeze acelaşi tip de informaţii (nu se spunea cu precizie ce anume): „Ne-am întâlnit într-o locuinţă a lui Dobriţa Bogdanovici (tot de la ambasadă, n.n.), apoi pe străzi întunecoase cu maşina ambasadei. Bogdanovici conducea maşina, iar Rafai a primit informaţiile de la mine. Eu i le-am dictat, iar el le-a scris în întuneric.” (30)

Între timp, doi funcţionari ai ambasadei iugoslave, Nicola Medici şi Boşco Laţici, fuseseră arestaţi în timp ce împrăştiau prin Bucureşti material de propagandă titoist. La Securitate, Vida Nedici a luat parte ca translator la anchetarea acestora şi a încercat să le dea o mână de ajutor: „Profitând de faptul că anchetatorii au lipsit, i-am spus lui Medici să nu vorbească despre ambasadă, deoarece nici Boşco Laţici nu a vorbit nimic.” (31) Totodată, îl ţinea la curent pe Drago Rafai în privinţa mersului anchetei.

Urma o întrebare edificatoare a preşedintelui Tribunalului, generalul Alexandru Petrescu: „În calitate de ofiţer de Securitate ai pus la cale evadarea spionului Stanoievici Bojidar la Timişoara?” (32) Răspunsul era, fireşte, afirmativ. Se dovedea prin această întrebare faptul că Vida Nedici nu era numai o nevinovată funcţionară şi translatoare a Securităţii, cum se pretindea ea şi cum apăruse şi în actul de acuzare de la proces, ci era ofiţer activ al acestei instituţii.

În încheierea interogatoriului, ea a mai arătat că, pentru a o acoperi, Drago Rafai îi dăduse legitimaţia soţiei sale, pentru a o prezenta în cazul unui control. „I-o dădeam înapoi întotdeauna”, îşi încheia ea depoziţia. (33)

În ziua următoare, 3 august, era făcută audierea martorilor. Între aceştia, Isac Milutin era vărul Videi Nedici, descris în stenogramă ca „fost funcţionar la comitetul provizoriu din com. Cenad.” (34) El a arătat că „a dus în repetate rânduri pachete şi scrisori pentru diferiţi agenţi titoişti, prin intermediul lui Nedici Vidosa, şi că a dat acuzatei 8 buletine de înscriere la Biroul Populaţiei, 8 carnete de zonă, 8 certificate de naţionalitate şi 8 coale de hârtie ştampilate în alb.” (35) Scopul pentru care ea ceruse aceste documente era astfel definit: „Nedici Vidosa mi-a spus că are nevoie pentru ea ca în caz că va fi urmărită de organele de Securitate să poată pătrunde în zona de frontieră. De asemenea, mai are nevoie pentru Bojidar Stanoievici, când va evada, ca să poată trece frontiera.” (36)

Spre deosebire de actul de acuzare, rechizitoriul prezentat la 4 august 1950 de către procurorul locotenent-colonel Niculae Constantinescu făcea referiri mai numeroase la acuzată. De la început, era dată drept exemplu: „Da! Înfăţişarea laşă şi mârşavă, cinică şi neruşinată, a acuzaţilor din boxă, a agentului Miloş Todorov, a spionilor Boşco Laţici şi Nedici Vidosa şi a celorlalţi indivizi gata de orice crimă, este înfăţişarea politico-morală a clicii de asasini şi spioni de la Belgrad, care a târât popoarele Iugoslaviei în ghiarele imperialismului american.” (37) Limbajul stalinist folosit era în afara oricărei discuţii, însă în continuare se evita cu multă grijă orice referire la activitatea de torţionară a acuzatei. Singurul lucru incriminat era spionajul pentru Iugoslavia!

Noile fapte pomenite în rechizitoriu faţă de actul de acuzare nu se regăseau întotdeauna în interogatoriile luate acuzaţilor şi martorilor din proces. Aşa de pildă, se afirma că Vida Nedici declarase că, la plecarea din România a lui Drago Rafai, în aprilie 1950, acesta anunţase „că în locul lui se va prezenta conducătorul spionajului titoist în R.P.R., investit bineînţeles cu paşaport diplomatic.” (38) În continuare, se preciza că numele sale conspirative fuseseră „Lipa” şi apoi „Zina” şi că „se înfruptase din arginţii trădării.” (39)

Urma descrierea ceva mai detaliată a cazului arestării la Timişoara a lui Bojidar Stanoievici: „Gestapoul iugoslav foloseşte în activitatea sa cele mai bestiale metode naziste. Arestarea lui Bojidar Stanoievici în octombrie 1948 punea în primejdie numeroase fire ale reţelei de spionaj titoiste, care ar fi fost descoperite dacă Stanoievici ar fi mărturisit activitatea sa criminală. Spionii U.D.B.-ei, strecuraţi în Securitatea de la Timişoara, au depus sforţări mari pentru a-l determina pe Stanoievici să nu recunoască nimic din ticăloşiile comise. Or, odată cu Stanoievici fusese arestat şi Borislav Conici, unul din spionii care lucraseră un timp cu Stanoievici şi care la primele cercetări arătase că avusese legături pe linie de spionaj cu el. Pentru a împiedica descoperirea reţelei sale de spionaj, U.D.B.-a a hotărât asasinarea în chiar localul Securităţii a lui Borislav Conici, spionul Sava Bugarschi primind însărcinarea să otrăvească pe Conici. Datorită unor serii de împrejurări, bandiţii titoişti nu şi-au putut pune planul în aplicare.” (40)

Cel de-al doilea rechizitoriu, al procurorului maior magistrat Ion Spulber, prezentat în aceeaşi zi, făcea încadrarea juridică a faptelor acuzaţilor. Vida Nedici era acuzată în principal de „crima de trădare de patrie, pedepsită de art. 184, 190 şi 191 c.p.” Altă infracţiune era de „acte preparatorii la trecerea frauduloasă a frontierei, prevăzută şi pedepsită de art. 267 c.p.” În continuare, se mai preciza: „Faptele de trădare şi spionaj ale acuzaţilor Milutinovici Nicola, Nedici Vidosa şi Basler Djuro sunt incriminate şi prin dispoziţiunile legii 16 din ianuarie 1949, deoarece aceşti acuzaţi au continuat activitatea lor criminală şi după intrarea în vigoare a acestei legi, care apără cuceririle democratice ale poporului muncitor din patria noastră.

În conformitate cu această lege, trădarea de patrie şi spionajul se pedepsesc cu «pedeapsa cu moartea».

Tot în baza legii 16 mai este trimis în judecată şi acuzatul Stanoievici Bojidar, pentru crima de «nedenunţare a înaltei trădări», întrucât acest acuzat după intrarea în vigoare a acestei legi nu a denunţat activitatea trădătoare a acuzaţilor Milutinovici Nicola şi Nedici Vidosa.” (41)

Finalul rechizitoriului era pe măsura acestor menţionări: „Acuz pe trădătorii de patrie: Milutinovici Nicola şi Nedici Vidosa că au săvârşit crima de înaltă trădare şi celelalte infracţiuni pentru care au fost trimişi în judecată şi în baza legii 16 cer pedepsirea lor cu moartea.” (42)

În aceeaşi zi, avocatul din oficiu al Videi Nedici, Nicolae Zaharia, a „justificat” infracţiunile imputate acuzatei prin faptul că „şi-a primit educaţia într-un mediu burghez” şi că „fasciştii de la Belgrad au folosit fanatismul naţionalist al acuzatei pentru a o determina să lucreze pentru ei.” (43) Iar în ultimul cuvânt care a urmat, Vida Nedici n-a spus prea multe, conform stenogramei procesului: „N-am nimic nou de spus, decât că sunt vinovată, doresc ca pedeapsa care-mi va fi dată să servească drept exemplu. Am trădat ţara şi aştept pedeapsa bine meritată.” (44)

La 27 de ani, se părea că îşi încheiase socotelile cu existenţa terestră. La 7 august era condamnată la moarte şi confiscarea averii, ca şi Djuro Basler şi Nicola Milutinovici. (45) Totuşi, dintre ei trei, doar acesta din urmă, în vârstă de 29 de ani, avea să fie executat la închisoarea Jilava, la 28 octombrie 1950. Vida Nedici a fost mutată prin diverse închisori, aşteptând în fiecare clipă să fie împuşcată, potrivit confesiunii sale din 2009. De trei ori chiar i s-ar fi înscenat execuţia. (46) Conform foştilor deţinuţi, ea chiar şi în postura de arestată era chemată adeseori să dea o mână de ajutor anchetatorilor, cu metoda ştiută. Oricum, era îngâmfată şi se ţinea la distanţă de colegii de suferinţă. (47)

În 1953 a murit Stalin şi în scurt timp relaţiile României cu Iugoslavia lui Tito s-au normalizat. În 1954, Vida Nedici era graţiată, după ce mai întâi îi fusese comutată pedeapsa, desigur ca recunoştinţă pentru serviciile aduse Securităţii de-a lungul timpului. Ce a urmat, relata tot ea:

„M-am dus în satul meu. Şi bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut. Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi a chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştia că am bătut, şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici.” (48) La Belgrad a lucrat în comerţul exterior, apoi la un service auto, mereu între bărbaţi. Cu toate acestea, nu s-a căsătorit şi nu a avut copii. În vara lui 2009 trăia dintr-o pensie „mai mult decât decentă” în capitala Serbiei democratice, unde nimeni nu avea cunoştinţă despre atrocităţile care îi sunt imputate în România şi unde se declara, şi la 86 de ani, o comunistă convinsă. 

Autor: Mircea Rusnac

Sursa: istoriabanatului.wordpress.com