Cu mortul în spate

Copilul unei familii era extrem de încântat că a venit în România „la buni”. Din partea lui, vacanţa ar fi trebuit prelungită mult şi bine, iar drumul înapoi – amânat. În schimb, copiii celeilalte familii de-abia aşteptau să se întoarcă în Germania. După spusele mamei lor, ei s-au strâmbat chiar la intrare în ţară, spunând că „în România totul e kaput, totul e plin de praf şi de mizerie”. Unii copii de-abia aşteaptă să vină în locurile unde sunt părinţii lor, alţii – să plece.

Am înţeles repede că vinovaţi de atitudinea copiilor sunt părinţii. Cei mici mimează destul de mult comportamentul părinţilor. Mi-am dat seama că şi în familiile moldovenilor plecaţi la muncă sau stabiliţi în străinătate lucrurile stau la fel, dacă nu mai rău. Satele din Moldova sunt pline de bunici la care nepoţii vin din ce în ce mai rar. Încetul cu încetul, Moldova devine o ţară a bunicilor abandonaţi. Asta în cazul în care familiile plecate în străinătate îşi iau şi copiii. Cele mai multe familii însă îşi lasă copiii ori singuri, ori la bunici. Rămân tot mai puţine „celule de bază ale societăţii” normale în Moldova. Dar asta e altă temă.

Am observat că mulţi maturi care vin din străinătate – „de la Italia”, „de la Spania” – se întorc cu un aer de superioritate dubios. Ei vin de la muncă grea, chiar urâtă, de parcă ar veni din vacanţă. Un vecin care lucrează de mai mulţi ani la Odesa mi-a zis odată că el „se vârajeşte” mai uşor în rusă, că parcă în română nu-i vin bine cuvintele-n cap. Şi e vorba de un matur, nu de un copil. Patriotismul îşi are reversul foarte bine dezvoltat şi chiar încurajat în Moldova (încă din perioada „marelui URSS”) – scârba faţă de locul natal, negarea identităţii, ura faţă de tot ce ţine de Patrie. Mulţi moldoveni curăţă gunoaiele străinilor doar pentru a fi cât mai departe de casă, plecatul de acasă e un scop în sine, de parcă în alte ţări ar umbla câinii cu colaci în coadă. Dispreţul faţă de propria ţară e uşor de detectat şi de străini – şi cel mai uşor e să-l desconsideri pe cineva care nu se respectă.

Moldovenii plecaţi la muncă (de obicei, „la negru”) trimit bani din procentele cărora sunt plătiţi politicienii care încurajează exodul şi cărora nu le pasă de viitor. Şi în momentul în care şi copiii vorbesc cu scârbă de Moldova, n-avem viitor. Rămânem şi fără bunici, şi fără copii. Suntem „oameni ai nimănui” – cum se numeşte o piesă de teatru a lui Dumitru Crudu.

Se termină vara, nepoţii îşi fac bagajele şi pleacă. O perioadă se vor întoarce împreună cu părinţii. Apoi vor avea calea lor. Şi întoarcerea la bunici va depinde doar de ei. Aveţi grijă ce le spuneţi acum. Pe lângă politicienii corupţi, responsabilitatea pentru viitor o purtăm şi noi, fiecare în parte.

Iar eu îmi fac acum rucsacul. Voi urca pentru o noapte pe munte. Apoi voi coborî şi voi lua un microbuz dintr-o parte a Patriei mele în cealaltă parte a Patriei mele. Şi sper că nu se va apropia ziua în care ne vom plimba „cu mortul în spate”, ca să părem mai mulţi, ca în excepţionalul poem al lui Nicolae Esinencu.