Cui ne asemănăm?

Și această vindecare miraculoasă am întâlnit-o la ceilalți evangheliști sinoptici și am vorbit despre ea. E vorba de slăbănogul din Capernaum, despre care Luca ne povestește că a fost coborât de niște prieteni prin acoperișul casei. Am vorbit atunci de credința prietenilor și de dragostea lor.

Matei însă a considerat necesar de a insista asupra altui aspect. Iisus îi iartă mai întâi păcatele slăbănogului. Pentru că sănătatea trupului e condiționată de sănătatea sufletului. Și noi știm că spovedania și împărtășania sunt spre sănătatea nu doar a sufletului, ci și a trupului, cum vedem în rugăciunile rostite după împărtășirea cu Sfintele Taine: „dă, să-mi fie acestea şi mie, spre vindecarea sufletului şi a trupului". Iar în rugăciunile păstrate de la Sfântul Vasile cel Mare și de la Sfântul Chiril al Alexandriei, găsim aceleași cuvinte: „Să îmi fie mie Euharistia aceasta, spre bucurie, sănătate şi veselie" și „Mă învredniceşte, până la răsuflarea mea cea mai de pe urmă, fără de osândă să primesc sfinţirea preacuratelor Taine, spre vindecarea sufletului şi a trupului".

Dar noi nu ne comparăm cu slăbănogul și cu prietenii lui. Ci suntem ca acei cărturari care se îndoiau de puterea lui Iisus. Fiindcă mergem la spovedanie și la împărtășanie cu aceeași necredință ca a cărturarilor, nu cu inima plină de nădejde a slăbănogului și a prietenilor lui. Fiindcă nu avem puterea să credem în vindecare sufletească și întărirea trupească pe care o primim în Sfintele Taine. Dacă știm că „putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele", atunci să nu ne îndoim. Să nu ne întrebăm ca acei cărturari: e oare cu putință?

Să avem credință și să conștientizăm că sufletul vindecat aduce sănătate trupului. Dar nu neapărat pentru lumea aceasta. Ci pentru cealaltă. Fiindcă toți suntem slăbănogi după firea noastră căzută și fără iertarea păcatelor nu este cu putință să ne adunăm puterile sufletești ca să mergem pe o cale a virtuților spre viața promisă de Hristos.