Cum a fost UCIS Mihai Eminescu

“Eminescu este poetul naţional al României. Eminescu nu este numai atât. La 23 de ani de la momentul 1989, când s-au împlinit 100 de ani de la uciderea “românului absolut”– cum îi spunea Ţuţea –, iată, putem dezvălui public mult mai multe despre necunoscutele „Dosarului Eminescu”, despre războiul nevăzut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul său, facerea „Daciei Mari”, sub semnul lui „J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum” (cf. manuscrisului 2292, f.38.r).

La 123 de ani de la anul eliminării fizice a gânditorului naţional – după ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, băgat la nebuni şi interzis – un grup de cercetători şi ziarişti refac, pas cu pas, misterele vieţii şi morţii lui Eminescu, ale războiului nevăzut dus, neîncetat, pentru idealurile naţionale.

Puţină lume ştie, chiar şi azi, că militantul Mihai Eminescu, membru al societăţii cu caracter secret „Carpaţii”, constituită, poate nu întâmplător, într-o zi de 24 ianuarie, era urmărit pas cu pas de agenţii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise „periculos”. “Carpaţii” milita pentru Unirea Transilvaniei cu ţara şi Eminescu deranja. Atât de mult încât P.P. Carp îi scrie de la Viena lui T. Maiorescu celebra sentinţă: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Maiorescu era agent al imperiului, după cum o dovedesc astăzi istoricii eminescologi. În “Carpaţii”, pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus Slavici, la rândul său spion al Vienei, care îi dă rapoarte amănunţite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici îl şi găzduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invoca prima „nebunia” lui Eminescu, în depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu în fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care îl purta asupra sa: “Îmi este frică să nu mă ucidă cineva”.

“Argus!” îi strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul gării, în timp ce era băgat într-un tren cu destinaţia Viena, la o zi după ce fusese scos de la nebuni şi tot la o zi după ce România semnase Tratatul de „neagresiune” cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelaşi împărat care îşi pusese apostila pe o Notă informativă din 1882 privind o întrunire secretă a societăţii „Carpaţii”, livrată de Baronul von Mayr, ambasadorul său la Bucureşti, în care se arăta: „Eminescu, redactorul şef al ziarului <> a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţiune română, care umblă pe la şcolile de aici pentru învăţătură, să li se încredinţeze pe timpul vacanţei lor acasă ca să lucreze pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari”. România Mare.

La fel de puţină lume ştie cum a fost ucis Eminescu, în urma cu 123 de ani: cântând „Deşteaptă-te române!”.

Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul morţii lui Eminescu, frizerul său, a fost descoperită de profesorul Nae Georgescu şi introdusă în volumul „Boala şi moartea lui Mihai Eminescu”: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te române!”(…) Şi a început să cânte Deşteaptă-te române!, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi da lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: „…Ăsta m-a omorât!”. „Această „afacere”, în care au participat împăraţi, regi, amici, dame, informatori, trădători, plagiatori, homosexuali, agenţi multipli etc., devine descifratoare pentru istoria României şi, un strop, pentru istoria Europei. Descifrările şi dezvăluirile ne vor ajuta să înţelegem de ce şi atunci, şi astăzi a fost aşa şi nu altfel”, scrie filosoful Constantin Barbu în preambulul uriaşei sale lucrări în 10 volume, de 7000 de pagini, „Codul invers.”

Aşadar, Eminescu e poetul naţional şi expresia integrală a sufletului românesc pentru că ne-a dat de lucru pentru sute de ani, până va secătui mitul său viu, odată cu dispariţia neamului românesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne rămâne, e simplă: “Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a ţărânei, ci iubirea trecutului?”.

Mihai Eminescu

Doina (varianta necenzurată):
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte,
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos la vale
Şi-au făcut duşmanii cale;
Din Satmar până ‘n Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român sărăcul,
Îndărat tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg duşmanii în puhoiu
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinătate.
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi desbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleacă
Şi isvoarele îi seacă
Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia.
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te ‘nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară,
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!
Cine ne-au adus Jidanii
Nu mai vază zi cu anii,
Ci să-i scoată ochii corbii
Să rămâe ‘n drum cu orbii,
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci,
Cine ne-au adus Muscalii
Prăpădi-l-ar focul jalei,
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească.
Cine ţine cu străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia. 

Sursa: carteromaneasca.wordpress.com