Cum au furat bulgarii moaștele Sfântului Dumitru din Dealul Mitropoliei (București) în 1918

Dintre multele evenimente care au tulburat viața locuitorilor Bucureștiului în perioada de ocupație germană a orașului în Primul Război Mondial (decembrie 1916-noiembrie 1918), episodul când bulgarii au furat moaștele Sfântului Dumitru a rămas de pomină.

Neverosimila întâmplare s-a petrecut în noaptea de 2 spre 3 februarie 1918, după cum relatează în jurnalul său Pia Alimăneștianu. Hoția a stârnit furia locuitorilor din teritoriul cotropit și enervarea teribilă a autorităților germane de ocupație.

Furtul Sfântului Dumitru, apogeul comportamentului sălbatic cu care bulgarii i-au oripilat până și pe camarazii nemți

Bulgarii își construiseră deja o reputație de hoți și de barbari atât în ochii celor ocupați, cât și ai aliaților germani. Trupele armatei bulgare și bandele de comitagii (trupe neregulate) săvârșiseră numeroase crime de război și se făcuseră răspunzătoare nu numai de atrocități, ci și de jafuri la drumul mare.

În Dobrogea, bulgarii au comis masacre împotriva populației române și a soldaților români capturați, iar în localitățile ocupate au furat tot ce s-a putut fura. Până și nemții au rămas înmărmuriți de cruzimea și de apetitul pentru jaf al aliaților lor. “Turcii vor la Mangalia, ca să se roage, bulgarii vor la Constanța, ca să jefuiască”, observa generalul August von Mackensen în toamna lui 1916.
Într-un caz, germanii indignați au oprit un tren în care bulgarii încărcaseră pianele din Constanța, cu intenția să le care peste graniță. De furie că nu sunt lăsați să fure, soldații bulgari s-au urcat în vagoane și le-au spart cu topoarele.

Comitagiii bântuiau Lunca Dunării și înaintau până aproape de Craiova și București, violând femeile, ucigând bărbații și furând tot ce puteau. La Sud de fluviu dispăreau zeci de mii de vite și cantități uriașe de grâne, haine, vehicule, mobilă. La fel ca sovieticii în 1944, bulgarii aveau o fascinație față de ceasuri. Pe lângă bani și bijuterii, oamenii erau jefuiți cu precădere de ceasornice.

Nici bisericile nu erau cruțate. Comitagiii și soldații bulgari prădau icoanele și tot ce era de preț, pentru ca apoi să dea foc clădirilor.

Hoții bulgari au spart ușa Mitropoliei, au înhățat sicriul de argint și l-au încărcat într-o mașină parcată pe Strada 11 Iunie

Dar episodul din noaptea de 2 spre 3 februarie 1918 le-a întrecut pe toate.

Constantin Bacalbașa relatează, în memoriile sale, întregul episod. Mai întâi, bulgarii au furat documentele slave din biblioteca Academiei Române, sub pretextul că le-ar fi fost luate cândva de români.

Apoi l-au luat în vizor pe Sfântul Dumitru, ale cărui moaște sunt adăpostite în Catedrala Mitropolitană.

Osemintele din Dealul Mitropoliei Bucureștiului sunt ale Sfântului Dumitru Basarabov, motiv ca bulgarii să pretindă că era “de-al lor”, deși el fusese adus la București din Basarabia, de către ruși, în 1769.

Așa că, într-o noapte, o parte din bandă a urcat cu o mașină pe Strada 11 Iunie, din spatele Mitropoliei, iar alți bulgari s-au dus la polițistul român care era de pază. L-au forțat pe acesta să-și părăsească ghereta și să-i însoțească în josul dealului, pe Strada Bibescu, pe motiv că au ceva important să-i comunice.

În acest timp, dinspre Strada 11 iunie, cealaltă echipă de bulgari a spart ușa Mitropoliei, a ridicat sicriul cu osemintele Sfântului Dumitru și l-a urcat în mașină.

Mareșalul Mackensen a fost trezit la 4 dimineața, să i se spună că bulgarii îl furaseră pe sfânt. Mahalalele au fremătat la aflarea veștii

Polițistul și-a dat imediat seama că se întâmplă ceva necurat și, după ce a scăpat de bulgari, a verificat obiectivul. A descoperit spargerea și a dat alarma.

Era ora 4 dimineața când emisari băteau deja la ușa mareșalului August von Mackensen, comandantul trupelor de ocupație din România, și a Prefectului Capitalei.

Pe Mackensen îl aștepta o scrisoare a Mitropolitului Primat Conon: “Excelenţa voastră, avem marea durere să vă aducem la cunoştinţă că astă-noapte s-a jefuit biserica Catedrală a sfintei noastre Mitropolii (…), faptul s-a întâmplat cu o trupă de soldaţi bine înarmaţi, care pe la orele 2.00 noaptea mai întâi au înlăturat pe sergentul de serviciu şi, ţinându-l la o parte şi servindu-se de instrumente puternice, au forţat ambele uşi ale bisericii Catedralei, au spart geamurile de la intrare, au năvălit în altar, au ridicat cu forţa preţiosul sicriu cu sfintele moaşte şi cu tot ce se afla, după care au plecat cu toate cele jefuite şi le-au transportat la automobilul pe care-l aveau îndosit, anume pregătit şi plasat jos, în dosul Mitropoliei, pe o stradă laterală, întunecoasă. Şi astfel automobilul a dispărut, încotro nu se ştie”.

Ofițerul german a rămas ca la dentist când a auzit noua ispravă a aliaților bulgari. A decis să trateze lucrurile cu cea mai mare seriozitate, nu avea nevoie în niciun caz de o răscoală dintr-un motiv atât de stupid.

S-a bănuit că bulgarii vor încerca să-l treacă pe sfânt peste Dunăre, așa că au fost trimise imediat, în toate direcțiile, patrule germane, pentru că bulgarii nu ezitau să-i omoare pe români dacă-i întâlneau.

În zorii zilei, exact așa cum se temuse Mackensen, Bucureștiul era deja în pragul răscoalei. Vestea că bulgarii îl furaseră pe Sfântul Dumitru făcuse ocolul mahalalelor, iar mii de oameni – mai ales femei – au apucat, furioși, drumul spre Dealul Mitropoliei.

Tulburările au luat amploare, așa că a fost nevoie de intervenția poliției, pentru a dispersa mulțimea, și de făgăduielile solemne ale lui Mackensen că situația se va rezolva.

Tâlharii bulgari au fost prinși la Călugăreni de cavaleria germană, iar Sfântul Dumitru s-a întors la Mitropolie ca un erou, cu mare fast

Tâlharii bulgari goneau, în acest timp, cu automobilul în care se afla sicriul, către Dunăre. La Giurgiu îi aștepta, gata pregătită, o barcă.

Ghinionul a făcut ca mașina să aibă pană de motor la jumătatea drumului dintre București și Giurgiu. La Călugăreni, cu nici 40 de kilometri înainte de malul Dunării, bulgarii au rămas blocați.

În disperare de cauză, hoții au rechiziționat o căruță în care au mutat sicriul de argint cu oasele sfântului. Acolo i-au prins din urmă cavaleriștii nemți. Scena este descrisă de generalul Zach, într-o scrisoare către Mackensen: “Ajungând la Călugăreni, hoţii, care voiau să le transporte (n.r. – pe moaște) în Bulgaria, au schimbat automobilul cu o căruţă cu cai pentru a-şi şterge urmele. E meritul aghiotantului meu Rhefeld că a descoperit acest schimb. În dreptul satului Daia, el a găsit căruţa căutată, însoţită de soldaţi bulgari foarte înarmaţi. Le-a arătat revolverul , a oprit transportul”.

Revenirea sfântului la Mitropolie a fost, la rândul ei, memorabilă. Cu mare fast, înconjurat de cavaleria de elită germană, din corpul Ulanilor Morții, sicriul cu oasele Sfântului Dumitru a străbătut drumul întors către București, fiind întâmpinat pretutindeni de mase de țărani și târgoveți îngenunchiați, cu capetele descoperite.

Legenda confirmată: bulgarii n-au reușit să fure moaștele pentru că se lăsase sfântul greu

Întâmplarea cu furtul moaștelor Sfântului Dumitru a readus în prim-plan o legendă care circula în sânul poporului român. Se spunea că, atunci când sfântul nu voia să participe la sfeștaniile aducătoare de ploaie sau la alte ceremonii, se lăsa greu. Iar atunci, credeau oamenii, nicio forță omenească nu putea să-l urnească.

Faptul că sfântul se lăsase furat de către bulgari a zdruncinat, pentru moment, credința locuitorilor Bucureștiului. Ulterior, însă, când tâlharii au fost prinși și sicriul returnat la Mitropolie, mulțimea a răsuflat ușurată: legenda se confirmase. “Poporul spune că a fost găsit înnămolit, căci se lăsase Sfântul greu”, își încheia Pia Alimăneștianu propria relatare despre nemaipomenitul incident.

De ce crede poporul român în religie, dar nu și în preoți

Constantin Bacalbașa face la finalul capitolului dedicat furtului moaștelor câteva considerații personale care ar putea fi valabile chiar și astăzi, la peste 100 de ani distanță: “Fără a fi bigot, poporul român are sentimentul religios, mai degrabă un sentiment mistic și credința în supranatural. (…) Și cu toate acestea clericii nu au decât un ascendent foarte mărginit asupra poporului din Vechiul Regat. Acest fenomen se datorește, în mare parte, la două motive: întâiul este acela că clerul superior a fost, din vremuri tradiționale, străin de neam, când slav, când grec; al doilea motiv că membrii acestei clase (n.r. – prelații ortodocși) n-au avut pregătirea morală și culturală a clerului din alte țări.

Proverbul: «Să faci ce zice popa, dar nu ce face popa» este născut din deosebirea pe care poporul o face între religie și slujitorii ei.

Dar mai presus de toate celelalte considerațiuni, sentimentul mistic al poporului român e datorat neștiinței: în preot nu crede fiindcă îl cunoaște, în religie crede fiindcă este necunoscutul”.