Cum era, de fapt, industria României în ‘Epoca de aur’. De ce au ajuns majoritatea fabricilor la fier vechi

Economistul Radu Nechita susține că România este astăzi una dintre cele mai complexe economii din lume, în ciuda nostalgilor care își amintesc cu dor de baza industrială moștenită din perioada comunistă. Acest lucru este susținut de un studiu realizat la Harvard. Nechita explică de ce industria comunistă era falimentară.

„Una dintre cele mai frecvente critici la adresa integrării României în structurile euro-atlantice se referă la pierderea bazei sale industriale moștenite de la regimul comunist”- se arată în studiul „Revitalizarea Pieței Unice pentru următorii 30 de ani”, realizat de conferențiarul universitar Radu Nechita de la Universitatea Babeș-Bolyai (Facultatea de Studii Europene), și cercetătorii Christian Năsulea și Diana-Florentina Năsulea de la Academia de Studii Economice București, conform Adevarul.ro. Cercetătorii arată: „Contrar acestor critici nostalgici (și selectiv amnezici), România are acum una dintre cele mai complexe economii din lume, din ce în ce mai capabilă să exporte pe piețe competitive o mare diversitate de bunuri și servicii.” Ei se referă la „Atlasul complexității economice”, al cercetătorului Ricardo Hausmann, de la Universitatea din Harvard, în care se arată că România evoluat în ceea ce privește indicele de Complexitate Economică de la locul 31 în 1995 la locul 19 în 2021 (din 133 de țări analizate).

„Acel acel studiu al complexității economiei nu este făcut de cineva plătit de Guvernul României sau de de către noi. Este un studiu făcut de un cercetător al Universității Harvard”, a explicat Nechita pentru sursa mai sus menționată. ”Clasamentul care numără producția fabricilor” Potrivit indexului menționat, cele mai sofisticate economii din lume sunt Japonia (1), Elveția (2), Germania (3), Coreea de Sud (4) și Singapore (5). România se situează imediat înaintea unor economii puternice precum Italia (locul 16), China (17) și Franța (18). Clasamentul complexității economice evaluează nivelul actual al cunoștințelor de producție ale unei țări. Cercetătorii de la Universitatea Harvard explică că țările își îmbunătățesc acest coeficient prin extinderea și diversificarea produselor pe care le exportă cu succes.

„Acest clasament nu numără coșurile de fum ale fabricilor, ci ce anume se produce. Într-adevăr, în unele cazuri, se face doar asamblarea la noi, dar sunt și operațiuni mai complexe, operațiuni care sunt de creație, lucruri cu valoarea adăugat mare. Fabrica Dacia produce acum într-o lună de zile, cam cât se producea într-un an pe vremea comunismului. Iar din punct de vedere calitativ nu are rost să discutăm”, a explicat Radu Nechita. Cum a reușit România să ajungă într-un top prestigios în ceea ce privește complexitatea economiei? Potrivit lui Nechita, chiar și în ciuda greșelilor și furturilor care au avut loc după Revoluție, economia României a înregistrat o dezvoltare semnificativă, în mare parte datorită investitorilor. „Au fost multe erori, privatizări dubioase, frauduloase cu investitori dubioși, furturi, diverse fabrici date la fier vechi, toate aceste lucruri ne-au întârziat dezvoltarea. Dar au venit investitori din străinătate care au adus capital, au sporit productivitatea muncitorilor din România. Capitalul nu se limitează doar la bani, trebuie să ținem cont de toată tehnologia, de know-how-ul, de toată conectarea cu piețele internaționale”, explică el. Specialistul nu este de acord cu cei care critică faptul că unele companii străine au rate de profit mai mari în România decât în țările de origine. „Am învățat foarte, foarte multe lucruri datorită acestor investitori străini și trebuie să înțelegem că ei n-au venit aici să ne ajute pe noi, au venit în căutarea profitului. Nu înțeleg de ce se miră unii că au rate de profit mai mari decât la ei în țară. Dacă nu ar fi ratele de profit mai mari la noi, de ce s-ar fi deranjat să vină de la bun început?”, a explicat el. Economistul susține că România ar fi fost astăzi și mai avansată economic dacă țara ar fi fost deschisă investitorilor străini mai devreme. „Noi am fost cu sloganul „nu ne vindem țara”. Păi nu voiau să o vindem, cei care au lansat sloganul acesta, toată securitatea transpartinică și eșalonul doi-trei ș.a.m.d. al Partidului Comunist Român. Nu voiau s-o vândă, voiau s-o ia ei pe gratis. S-au întârziat lucrurile. Au început să facă aranjamente cu diverși investitori, mai mulți sau mai puțin dubioși, ținând la distanță investitorii serioși. Noi când în sfârșit ne-am hotărât să facem reformă, polonezii deja aproape că o terminaseră”, explică economistul. Privatizărea fabricii Skoda comparativ cu privatizarea Dacia El argumentează că România și-a deschis industria pentru investitorii străini în 1998, odată ce companiile interesate să investească în Estul Europei deja își făcuseră intrarea. Nechita aduce în discuție exemplul privatizării fabricii Skoda în comparație cu privatizarea Dacia: „Ei au finalizat procesul rapid până în 1992, în timp ce noi, încă în 1998, nu l-am finalizat în totalitate. Ei au obținut miliarde de mărci în urma privatizării, în timp ce noi am obținut sume mult mai modeste”. Nostalgicii după industria din vremea comunismului plâng după platformele industriale și fabricile care au dispărut. „Acea industrie care poate în momentul în care a fost lansată prin anii 70, cu împrumuturi, cu eforturi foarte mari din partea tuturor, acea industrie n-a fost în stare să fie competitivă de la bun început sau să rămână competitivă și să genereze prin exporturi suficientă valută încât să poată plăti acele datorii. Deci acele fabrici cu care ne mândrim și pe care le regretăm sunt fabrici care nu știu dacă au fost vreodată rentabile pe bune, iar dacă au fost, n-au fost suficient de rentabile încât să supraviețuiască într-o într-un mediu concurențial adevărat”, explică economistul. Dădeam la schimb tractoare pe banane El exemplifică cu fabrica Tractorul Brașov, care producea tractoare depășite din punct de vedere tehnic: „Funcționa pe baza unei licențe FIAT din anii ’60, astfel că era un tractor învechit. După căderea comunismului, nu s-a reușit menținerea piețelor externe. În plus, veniturile din acele exporturi nu se întorceau în țară, deoarece primeam petrol, banane sau alte produse în schimb. În opinia mea, aceasta nu poate fi considerată o exportare, ci mai degrabă un fel de cadou”. Industria socialistă era bazată pe planificare centralizată, iar comerțul exterior era monopol de stat și controlat de Securitate, adaugă el. De asemenea, industria a fost grav afectată în anii ’80 din cauza raționalizării severe a valutei, care practic interzicea importurile, retehnologizarea și inovațiile care ar fi putut îmbunătăți lucrurile. „Această lipsă de valută a fost generată tocmai de incapacitatea industriei de a genera suficienți dolari pentru a înlocui capitalul uzat”, explică Nechita. Unul dintre argumentele aduse de nostalgic este că o mare parte din industria românească este acum deținută de investitori străini. „Într-adevăr, o parte este deținută de investitori străini. O mare parte a dispărut deoarece industria românească a fost făcută de un regim ilegitim orbit de ideologie, care a dezvoltat industria grea, fie că era sau nu rentabilă, ne lăudam cu tonele de oțel pe cap de locuitor, în condițiile în care siderurgia murea în Europa. Suportăm consecințele unor decizii eronate luate în anii 70. Noi am pariat pe industria petrochimică și siderurgică și toate au fost pariuri pierdute și se vedea că au fost perdante încă aproape din perioada în care au fost făcute investițiile sau imediat după ce s-au lansat”, susține Nechita. Pe de altă parte, a fost necesar să se facă o alegere între menținerea fabricilor sub administrarea statului, cu performanțe slabe sau chiar în pragul falimentului, și găsirea unui investitor serios. „Uitați-vă la combinatul siderurgic de la Galați care înregistra pierderi de 300 de milioane de dolari pe an, un milion de dolari pe zi. Până în 2001, când a fost privatizat de guvernul Năstase cu numai 70 de milioane de dolari. Iar în anul cred că imediat următor de după privatizare, combinatul a generat 300 de milioane de dolari profit. De ce? Pentru că nu se mai fura de acolo. Bineînțeles că cei care erau conectați politic, normal că ar fi vrut să nu vândă țara din moment ce o puteau jefui sub minciuna că-i un bun al întregului popor” – a explicat specialistul. După căderea comunismului, majoritatea fabricilor nu au reușit să se adapteze la economia de piață. În alte cazuri, conducerea coruptă a dus la devalizarea acestor fabrici și la vânzarea lor ca fier vechi.