Nepotul său Ferdinand, născut la 12/24 august 1865, ajuns principe moştenitor în România în 1880, a fost lăsat să studieze în Germania:liceul la Düsseldorf;la universităţile din Tübingen şi Leipzig, Şcoala Militară din Kassel. Principele Carol, viitorul rege Carol al II-lea, fiul lui Ferdinand, născut la 3/15 octombrie 1893, nu a avut parte de aceeaşi riguroasă şcolarizare de tip german. Va trece formal prin Şcoala Fiilor de Militari de la Iaşi şi Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti, în 1909.
Pregătirea de cultură generală i-a fost făcută de profesori particulari. În încercarea de a-i găsi pe cei mai buni, Carol I l-a întrebat şi pe Vlahuţă, în 1910, pe cine-i recomandă. Scriitorul l-a propus pe Nicolae Iorga, pentru care avea o mare admiraţie1. Regele însă, a preferat un profesor de liceu, Marin Dumitrescu.
Principele Carol ajunge, în 1912, să susţină un bacalaureat nemaiîntâlnit până atunci în România. O comisie specială, formată din profesorii care-l pregătiseră înainte, a fost însărcinată de Carol I să-l verifice pentru acordarea certificatului de absolvire. În Arhiva Casei Regale s-au păstrat toate documentele acestui examen curios:lucrările scrise ale celui examinat;procesul verbal privind desfăşurarea examenului. Preşedintele Comisiei era profesorul Constantin Litzica, de limba latină şi filosofie, director al Învăţământului secundar şi superior din Ministerul Învăţământului Public.
I se alătura profesorii:Gheorghe Adamescu (limba română);M. Blümel (limba germană);Marin Dumitrescu (istorie), E. Escauffier (limba franceză);Bogdan Ionescu (matematică);Gheorghe Murgoci (fizică şi chimie). Examenul – pe care Carol I îl dorea „complet şi amănunţit”, conform procesului verbal – va avea loc pe 26-29 iunie 1912, la Castelul Peleş din Sinaia, unde Comisia s-a deplasat de la Bucureşti. Urmau a fi poate de limba latină, matematică, fizico-naturale, limba franceză, o „dizertaţiune”, limba germană, probe orale şi „ex tempore” din filosofie şi istorie. Felul cum a decurs examenul este prezentat pe larg2.
Au participat Carol I, care a prezidat, principele moştenitor Ferdinand şi soţia sa Maria, fraţii şi surorile celui examinat. Comisia propunea candidatului mai multe subiecte, din care acesta îşi alegea unul. La limba română a ales Principalele calităţi ale operei lui Caragiale;la filosofie şi istorie, din cele 20 subiecte, a luat Politica Rusiei în Orientul Europei până la 1774. Notele obţinute:limba română – 9;matematici – 8, 50;franceză – 9;ştiinţe fizico-naturale – 9;germană – 8, 50;latină – 7;dizertaţia la istorie – 10;filosofie – 10. media generală – 8, 81. Calificativul „Admis”.
Unul dintre profesori a lăsat o descriere completă a examenului inclusiv a atmosferei şi a reacţiilor celor prezenţi3. Cea mai interesantă a fost ultima zi, 29 iunie 1912. Înainte de ora 9 dimineaţa, toţi profesorii s-au strâns în salonaşul de la parterul Castelului Peleş. A venit, apoi, Ferdinand însoţit de întreaga familie. Fratele şi surorile lui Carol se arătau nerăbdători:Nicolae, care avea 9 ani, întreba mereu „cum a ieşit prinţul Carol?”;Ileana, de 3 ani, „se juca de-a ascunselea cu Murgoci, ca de obicei”. Iar Maria, principesa moştenitoare, îşi aştepta calul, ca să facă o „preumblare”. Alegându-şi tema de istorie, Carol „se retrage în cămăruţa de lucru”;în două ore termină şi apoi revine pentru a expune tema.
„Prinţul era, ca şi profesorii, în frac. Pe când la profesori se observa o oarecare preocupare solemnă, prinţul era ca de obicei, bine dispus, deşi spusese de mai multe ori înainte că de această probă îi era teamă”. În acel moment a intrat şi regele Carol I. Va interveni des cu întrebări „Prinţul Carol a început dizertaţia sa mai întâi rar şi apăsat, apoi din ce în ce mai curgător;la început câteva greşeli de acorduri, apoi obişnuit, cu dicţie clară. Cum şedea între draperii, între părţile salonului, era luminat din dreapta şi avea o poză solemnă, deşi ţinea mâna stângă în buzunar.
Când se lăsa uneori rezemat cu mâna dreaptă pe masă, atunci pierdea din importanţă şi se încovoia ca un enorm semn de întrebare. Emoţionat nu părea a fi, deşi cu un moment mai înainte ne repetase că acum e hopul cel mare. La început, toată lumea asculta desfăşurarea dizertaţiei cu interes;de la o vreme, M.S. Regele a început să pună întrebări, aşa că spre sfârşit şi-a pierdut caracterul de dizertaţie”. Regele arăta bune cunoştinţe de istorie. A îndrăznit să pună două întrebări şi profesorul de istorie, Marin Dumitrescu:„Unirea Principatelor în favoarea cui a fost?” Regele şi prinţul au răspuns deodată:„În a României”. Apoi, „Marin vrând să amintească de Popa Şapcă [de la 1848], prinţul o ia înainte şi zice «Popa Tanda». Toată lumea a râs şi cu aceasta s-a pus capăt dizertaţiei şi examenului de istorie”.
După colocviul de logică, regele şi Ferdinand au fost foarte satisfăcuţi de răspunsurile candidatului, iar principesa Maria exclamă „Eu aş fi avut aplicaţia spre filosofie;mi-ar fi plăcut mult logica, că mi se pare că am un cap foarte logic. Acum de abia mi-am dat seama bine ce este logica!”
Comisia se retrage pentru deliberări. Se acordă nota 10 „Marin [Dumitrescu] se umflă în pene” – găsim scris în prezentarea menţionată. „Murgoci, însă, l-a înţepat cu vreo câteva cuvinte”. În momentul anunţării mediei generale, 8, 81, „Toată lumea în picioare. M.S. Regele este lângă prinţul Ferdinand, la draperia din stânga, iar prinţul Carol la draperia din dreapta;prinţesa [Maria] stă pe mâneca scaunului, pe care stătuse înainte, iar noi ne luăm locul în semicerc, în spatele prinţesei. Toată lumea avea un aer solemn. Litzica dă citire procesului verbal. M.S. Regele ascultă cu atenţie. Când Litzica citeşte notele M.S. Regele ia o figură severă şi rămâne aşa mai mult timp. Prinţul Carol e atins de o umbră de emoţie, iar prinţul Ferdinand este foarte atent”. După declararea absolvirii bacalaureatului, au urmat discursuri. Litzica, „cu glas blajin şi potrivit”, a spus:Profesorii sunt pătrunşi de un „val de bucurie”, pentru că au servit pe principele Carol.
„Era o onoare la care nimeni dintre noi nu îndrăznea să râvnească, o distincţiune care nu ştim prin ce anume o merită”. Fiecare membru al Comisie era mândru. „Nimeni n-a pregetat un moment de la împlinirea datoriei, fiecare s-a silit din toate puterile sale să fie la înălţimea chemării”. Profesorii îşi îndepliniseră „datoria mare şi sfântă faţă de Dinastie şi faţă de Ţară” şi adresau regelui „adâncile lor mulţumiri pentru onoarea deosebită” pe care acesta binevoise a le face. Apoi, Litzica ajunge la un adevărat delir poetic, prezentând pregătirea pe care i-o făcuseră lui Carol, „cu solicitudine părintească”. „Ceasurile de lecţiuni nu mai erau pentru noi ore de muncă, ci ore de senină mulţumire sufletească, şi veşnic ni le vom aminti cu duioşie, ca pe cele mai frumoase ale vieţii noastre.
Pentru toate acestea şi temeiul unui sentiment adevărat şi trainic de iubire, vin să depun înaintea M. Voastre, expresiunea celei mai neţărmuite recunoştinţe”. În continuare, s-a adresat direct candidatului:„Măria Ta! Erai copil când te-am cunoscut:azi aproape un tânăr în floare. […] Ceasurile petrecute împreună la masa de lucru de la Cotroceni […], în care, când cu binele şi când cu răul, te îndemnam ori te sileam la lucru, pentru Măria Ta erau ore de lecţii, pentru noi însă ore de zbucium fericit. […] Noi te privim azi ca pe făptura noastră şi ne eşti drept şi te iubim, cum orice om îşi iubeşte rodul sufletului. […] la despărţire îţi strigăm cu toată puterea:Să fi iubit şi să biruieşti. Izbânda Măriei Tale va fi şi izbânda noastră”. Autorul prezentării comenta:„Pe măsura cuvântării, M.S. Regele devine din ce în ce mai interesat în ce spune Litzica, dă semne de aprobare, faţa i s-a înviorat şi împărtăşeşte sentimentul ce ne cuprinsese pe toţi. De la o vreme rămâne gânditor. […] Este vădit mişcat.
Prinţului Ferdinand îi joacă bucuria în ochi, iar prinţul Carol şi-a ridicat capul şi ne priveşte cu recunoştinţă şi satisfacţie. Chiar prinţesa Maria ia o parte vie la această scenă”. Generalul Perticari, aghiotantul prinţului Carol, şi Marin Dumitrescu „dau semne de adâncă emoţie”. Regele răspunde „cu un glas în care se vedea şi solemnitatea, dar şi emoţiunea plăcută. Se vede că a fost surprins de cuvântarea lui Litzica şi atins de expresiunea recunoştinţei şi devotamentului nostru”. Se adresează proaspătului absolvent:„Carol, ziua de azi este pentru tine, iubitul meu Carol, o dată solemnă. […] Acum, după examenul tău de maturitate se încheie întâia epocă a maturităţii tale, intri în viaţa civică. Epoca următoare îţi va fi cu atât mai mare, cu cât nu vei uita cele ce ai învăţat în aceşti din urmă ani. Cu vie plăcere am asistat la examenul tău şi cu bucurie m-am încredinţat că ai desfăşurat o muncă sârguitoare, pentru a învăţa bine, căutând a atrage laudele profesorilor tăi ceea ce sper că n-au fost prea indulgenţi cu tine”. Apoi, le mulţumea profesorilor:„Aţi zis că este o mândrie şi o bucurie pentru voi de a fi chemaţi să serviţi ca profesori ai prinţului Carol. Eu vă răspund că aţi împlinit datoria voastră cu dragoste şi cu credinţă şi aţi pus astfel o temelie trainică învăţăturei sale. Am toată siguranţa că ea va da mai târziu roadele dorite, pe care eu nu le voi mai vedea, dar ştiu că vor fi spre binele Ţărei”.
Profesorul care alcătuise prezentarea generală, nota:„Cuvintele M.S. Regele ne sună armonios şi deşteaptă ecouri intense în inimile noastre, deja mişcate de vorbele lui Litzica. Marin [Dumitrescu] începe a suspina şi toţi ceilalţi profesori sunt adânc mişcaţi. Prinţul Ferdinand are ochii în lacrimi. Când M.S. Regele sfârşeşte cu cuvintele «roadele dorite, pe care eu nu le voi vedea», Marin porneşte în hohot de plâns, generalul Petricari şi prinţul Ferdinand aproape plâng, şi mulţi dintre noi îşi dau drumul lacrimilor, pornite dintr-o nemaistăpânită simţire. Prinţesa [Maria] stă mereu nemişcată pe marginea scaunului, dar are ochii umezi. Prinţul Carol e palid şi emoţiunea îi creşte mai mult când M.S. Regele şi prinţul Ferdinand îl sărută”.
Din păcate, documentul din care am citat pe larg se întrerupe;nu s-a păstrat decât parţial. Însă, în locul descrierii pitoreşti, aflăm urmarea şi încheierea zilei respective din presa vremii. „Viitorul”4anunţă că toţi profesorii au fost decoraţi cu „Steaua României”. Iar „Adevărul”5scrie şi că seara a avut loc la Peleş un „prânz”, la care au participat familia regală în frunte cu regele şi toţi profesorii – în total 30 persoane.
Majoritatea ziarelor au prezentat ineditul eveniment de la Castel ca pe un triumf al Naţiunii. A excelat, pe această linie, „Viitorul”, oficiosul Partidului Liberal, care considera că examenul a fost „riguros şi reglementar”;prinţul dăduse dovadă de „siguranţă uimitoare”, de „claritate de minte”, „o memorie prodigioasă”, „uneşte aristocraţia de naştere cu aristocraţia gândirei”;Răspunsurile la matematică au fost remarcabile;nici un mister nu are pentru el ştiinţa cifrelor. Iar la istorie, întrebările profesorilor nu făceau decât să nască valuri de elocinţă precisă din partea tânărului prinţ”. Ziaristul se arăta atât de entuziasmat încât, deşi nu fusese la Castel, scria mai mult decât văzuseră martorii oculari:„Regele, de mai multe ori, s-a ridicat în picioare şi a strigat «Bravo! Bravo»” Apoi conclude:„Viitorul ţării e mare când în depărtări se vede, pe Tron, un rege care, ca copil, a dat pilda virtuţii, a muncii, a talentului, a iubirei de tot ceea ce e românesc”6. „Universul” a fost sobru:a redat, fără comentarii, procesul verbal încheiat de Comisie şi discursurile ţinute. La fel „Neamul Românesc”8.
Regele Carol I, nemulţumit de bacalaureatul prinţului Carol II
Regele Carol I era lucid. Şi-a dat seama că bacalaureatul de Castel, cu profesori adânc plecaţi în faţa candidatului, nu reprezintă garanţia că prinţul Carol are cunoştinţe temeinice. Şi nici nu-l vede doritor de a urma cursurile vreunei universităţi. Era convins, însă, că el va fi odată regele românilor. Atunci nu se va putea impune prin calităţile sale intelectuale;nici prin sobrietatea şi punctualitatea celui dintâi rege. Singura calitate ce putea fi atinsă, în cazul prinţului, era aceea a popularităţii.
Ca urmare, bătrânul rege a încercat să-l impună simpatiei societăţii româneşti, raliindu-i numele la cel mai popular curent al momentului – naţionalismul. De aceea, pe 1 iulie 1912 îl va trimite la Vălenii de Munte, acolo unde Nicolae Iorga ţine din 1908, cursuri de vară timp de o lună, mai ales pentru românii din teritoriile ocupate. Scopurile anunţate erau crearea unei culturi universitare româneşti, crearea solidarităţii de neam. Iorga vedea, prin aceste deziderate, şi atingerea ţelului unităţii naţionale. Prinţul trebuie perceput ca adept al acestora, astfel solidaritatea naţională să se realizeze şi ca solidaritate în jurul Monarhiei. De partea cealaltă, istoricul dorea ca prinţul să vină la Vălenii de Munte, pentru ca Dinastia să fie legată de ideea luptei pentru România Mare.
Prinţul Carol a fost întâmpinat la Vălenii de Munte de cei 6.000 participanţi la cursurile de vară, într-o ceremonie fastuoasă:corurile reunite ale cursanţilor veniţi din Transilvania, Bucovina, Basarabia, Macedonia, România, au intonat:„Deşteaptă-te române!” şi „Pe-al nostru steag”;arcuri de triumf împodobeau orăşelul;steaguri tricolore fâlfâiau peste tot;o gardă de onoare, formată din 50 tineri ţărani călări în costume populare l-a însoţit pe prinţ. Acesta, impresionat, a străbătut pe jos întregul oraş;pentru prima dată a avut parte de o asemenea ceremonie, doar pentru el. La sala de cursuri, inaugurată cu acel prilej, ridicată prin subscripţie naţională, Nicolae Iorga a deschis ediţia din acel an, adresându-se special prinţului. Spre deosebire de profesorii din Comisia de la Castel, a vorbit despre patriotism, despre ţelurile majore ale românilor.
Menirea cursurilor de vară – spunea – este de „a pune toate constatările nouă, toate curentele zilei, toate descoperirile cercetării, toate inovaţiile ştiinţei în funcţia de suflet naţional şi pentru desăvârşirea şi întărirea acestui suflet naţional […]. Cu ochii spre viitor, ne răzimăm în acest învăţământ totdeauna pe trecut, pe trecutul nostru. O tradiţie bogată şi originală de cultură ce poate forma şi astăzi baza unei civilizaţii româneşti cât de ambiţioase. […] Ceasuri mari vor veni, în care toţi trebuie să fim alături, gata a plăti soartei binele veşnic al unui neam cu jertfa vieţii noastre trecătoare. Solidaritatea de atunci trebuie pregătită din vreme în munca şi iubirea laolaltă pentru acea cultură care hrăneşte acel ideal. Şi, când astăzi, tinere prinţ, care vei fi şi domnul copiilor noştri, pe care ţi-i creştem viteji şi credincioşi, gata să te ajute până la moarte, pe drumurile de dreptate pe care Dumnezeu ţi le va arăta, […] când astăzi sunteţi împreună la bucuria şi speranţa noastră, ce dovadă mai sigură poate fi că în zilele cele grele va fi iarăşi un singur neam, recunoscându-se întreg în regele lui şi un rege primind în sufletul lui aspiraţiile unui neam întreg?” Evident, era altceva decât discursurile preaplecaţilor profesori de la Castel!
În zilele următoare, Iorga va susţine, în primul rând pentru Carol, trei lecţii sub titlul Despre însemnătatea românilor în Istoria universală, în încheierea cărora spunea:„Nimic nu poate fi mai tare pe lume decât un neam în care, de sus până jos, este un singur suflet:de încredere, de speranţă, de luptă”9. Prinţul a fost profund impresionat şi, ajuns rege, la o nouă ediţie a cursurilor de vară de la Vălenii de Munte, în 1934, va spune cursanţilor:„Aici, la Văleni, mi-am dat cu adevărat bacalaureatul!”
Sursa: historia.ro
