Trebuiau să fie întrebări la tema ce se discuta la oră, în scopul înțelegerii și interpretării unei opere. Întrebarea trebuia să fie pusă logic, în cunoștință de cauză, și să demonstreze lectura operei. Nu au ezitat, aceștia aproape că au năvălit cu întrebări. Profesoara le-a spus de mai multe ori că întrebări nu poate pune oricine, dar cei cu știință, cei care sunt capabili să judece.
Deci, a urmat un flux de întrebări, acestea curgeau spre profesor, – se crease chiar un fel de concurență între ei, cine e mai activ, cine judecă mai bine, cine… a citit opera. Până aici e bine. Elevii au devenit curioși mai ales la răspunsurile profesoarei care era în postură de elev. Și aceasta e o tehnică a unui cadru didactic de a-i scoate pe elevi din plictiseala școlii, din indiferența vârstei lor, din convingerea machiavelică a unei întorsături de idei – că cine are carte, n-are parte etc.
Dar, de aici încolo nu e bine deloc. Pentru că o discuție care pur și simplu umple niște goluri ale timpului, iar discuția devine artificială, e o formă fără fond. Nu cred că asemenea curaj îi cultivă omului și calitate. Nu cumva, încurajat fiind angrenajul tânărului numai de a-l scoate din amorțire, de a-l băga într-un sistem concurențial, de a-i cultiva o calitate artificială, naștem viitori parlamentari? (Bănuiesc că aceștia pot conduce doar RM.)
Nu detest curajul, elanul tineresc, participarea cu implicare la o vârstă precoce a tânărului, dacă virtuțile date au și un fond al lecturii și al învățării calitative. Dar ce zicem, astăzi, când unii scriu mai mult decât citesc, și alții publică mai mult decât scriu? Finlandezii, al căror învățământ este un model în lume, spun că o naţiune care citeşte este o naţiune care face orice lucru. Drept urmare, ne uităm la ei că economic sunt sus, social, cultural şi din alte puncte de vedere.
Să fiu înțeleasă corect. Ne uităm și admirăm modelele de învățământ ale lumii – cel japonez, finlandez și cel coreean. Și avem toate motivele. Însă acestea pun accent pe calitate, nu pe concurență. Dar, reținem și recunoaștem că în spatele tânărului finlandez, care crește în acest sistem educațional, este multă muncă încă de mic? Mai luăm în calcul că elevii japonezi nu au niciodată la ei telefoane sau tablete până la vârsta de 14 ani, că examenul de final de liceu, la coreeni durează nouă ore şi este unul dintre cele mai grele teste din lume? Oare aceste argumente nu ne conving pe noi că în spatele unui om de calitate sunt hotărâre și multă, multă muncă?
Ori, noi facem mult zgomot pentru nimic când operele artistice recomandate în liceu sunt prea voluminoase și că obosim de școala… care ne lipsește.
Silvia Strătilă
