Timpurile în care trăim și trăiește Basarabia de altădată nu sunt tocmai dintre cele mai fericite, dar de 200 de ani puține sunt momentele când lucrurile au stat altfel în acest spațiu. Anul 1812 şi anexarea Moldovei de Est la Imperiul Rus nu numai că a pus începuturile unui construct identitar complex asupra populației sale, dar a făcut ca românii din Basarabia să rateze prima parte a procesului de „europenizare” a naţiunii române, iar acele umbre de modernizare în secolul de dominaţie ţaristă, cu greu pot fi considerate progresiste şi ajutătoare, cum ar fi putut fi invocate, spre exemplu, în cazul românilor din Transilvania, care erau parte a unui Imperiu Habsburgic „luminat” şi european. Perioada 1918-1940 este singura în care populaţia actualei Republica Moldova a experimentat într-un fel senzaţia de a fi european sau de a fi parte a civilizaţiei occidentale, procesul de modernizare fiind realizat pe fundalul unificării şi integrării provinciilor istorice într-un context comun românesc şi general european. Votul universal şi alegerile, sistemul de partide, drepturile fundamentale ale omului, principiul descentralizării administrative, reformarea relaţiilor de proprietate, accesul la educaţie şi serviciile publice, conectarea directă la circuitul politic, economic, educaţional, cultural sau sportiv european şi internaţional, au fost doar câteva elemente esenţiale ale conturării identităţii europene a basarabenilor în perioada interbelică. Din acest considerent, atunci când gândim multitudinea cauzelor care au determinat evoluția nefericită a acestui pământ după anul 1991, trebuie să începem cu interogare de sine asupra faptului cine suntem în esenţă şi la care civilizaţie aparţinem, iar pentru asta avem nevoie să reevaluăm ce au însemnat pentru noi 1812, 1918, 1940 sau 1944/1945.
Începând cu acest număr al ziarului TIMPUL, inițiem o campanie de sensibilizare a opiniei publice din R. Moldova asupra semnificației anului 1918 în istoria românilor, personal asumându-mi sarcina elaborării unor serii de publicații asupra aspectului internațional al problemei Basarabiei și a locului pe care aceasta l-a ocupat în diplomația europeană. Dincolo de aspectul cognitiv și didactic, inerent unei astfel de inițiative, consider acest exercițiu de reflecție semnificativ din cauza actualității sale, or problema Basarabiei, alias R. Moldova, rămâne a fi una acută a diplomației europene, cu multiple ramificații și complicații pentru toate părțile implicate în gestionarea sa.

Preliminare istorice ale problemei Basarabiei

Istoricul relaţiilor româno-ruse, de mai bine de două sute de ani cunoaşte multiple modalităţi de exprimare. Însă ceea ce a marcat decisiv evoluţia lor a fost confruntarea dintre două mişcări profund antagoniste care îşi au originea în acest spațiu la începutul secolului XIX: naţionalismul românesc şi expansionismul rus. Anexarea Basarabiei în 1812 de către Imperiul Rus a fost începutul unui conflict, care nu şi-a găsit soluţia nici până în ziua de azi. Era inevitabil ca tendinţa românilor de a se integra într-un stat unitar să-i aducă în opoziţie cu Rusia ţaristă, care îngloba un teritoriu naţional ce le aparţinea de drept. Diferenţa punctelor de vedere prin care cele două părţi îşi justificau drepturile asupra Basarabiei atesta tot mai mult că problema teritoriului dintre Prut şi Nistru devenea piatra unghiulară a relaţiilor româno-ruse.

Din momentul apariției sale ca problemă internațională în anul 1812, Basarabia a fost subiectul a cinci tratate internaționale, care consfințeau apartenența sa la unul sau altul masiv politic, fie rus, fie românesc (și implicit european): a. tratatul de la București (1812) dintre Turcia și Rusia, prin care Basarabia era anexată la Imperiul Rus; b. Congresul de la Paris (1856), care atribuia sudul Basarabiei și gurile Dunării Principatelor Române; c. Congresul de la Berlin (1878), prin care Rusia prelua sudul Basarabiei de la România; d. Conferința de pace de la Paris (1919), prin care era recunoscută internațional unirea Basarabiei cu România; e. Conferința de pace de la Paris (1947), care întărea dreptul de posesie a URSS asupra Basarabiei, realizat în urma anexării din 1940 și 1944.

Atât Congresul de la Paris din 1856, cât şi cel de la Berlin din 1878 au demonstrat iremediabilitatea poziţiilor celor două părţi în ceea ce priveşte Basarabia, dar trecând peste bătăliile diplomatice ale sec. al XIX-lea, care au fixat problema Basarabiei la nivel european, doresc să mă opresc în detalii la actul recunoașterii internaționale a unirii Basarabiei cu România și a totalității consecințelor la nivel european și internațional pe care le-a generat această unificare.

Între naționalismul românesc și expansionismul rus/sovietic

Privită prin prisma perioadei interbelice, opţiunea Basarabiei pentru reunirea cu România, prin actul din 27 martie 1918, nu a fost numai o problemă strict românească. Consecinţă a două mari procese, problema Basarabiei a fost, indiscutabil, în primul rând, o rezultantă a unităţii naţionale româneşti, dar este nu mai puţin adevărat şi una a revoluţiei ruse. Evoluţia istoricului basarabean interbelic justifică pe deplin această afirmaţie, regretabil fiind faptul că discursul istoriografic totalitar și interesele politice n-au permis analiza acestuia în contextul ambelor procese. Consolidarea unităţii româneşti era o problemă de timp, recunoaşterea ei internaţională fiind un prim-pas în acest sens. Mult mai dificil se prezenta însă procesul revoluţiei ruse. Dificultatea sa reieşea din multitudinea paradoxurilor create de noua orânduire statală sovietică. După ce avea să nege complet temeiul chestiunii naţionale, Rusia sovietică, prin unul din primele sale acte legislative, proclama dreptul popoarelor din Imperiul Rus la autodeterminare. Această schimbare de atitudine în problema naţională nu a fost decât o chestiune de oportunitate politică pentru tânărul stat sovietic care a dorit o atenuare a sentimentului naţional, periculos pentru revoluţia comunistă, şi o concentrare a confruntării pe terenul luptei de clasă. Această atitudine nu a fost valabilă şi pentru naţionalităţile fostului imperiu, mai ales pentru cele de la periferiile sale, care au adoptat principiul autodeterminării în toată plenitudinea sa. Istoria Rusiei ţariste a fost revizuită, iar politica naţională a fost judecată şi condamnată. Naţionalităţile neruse, într-un elan revoluţionar, au procedat la organizarea lor fără aprobarea directă exprimată de centru. În acest proces a fost antrenată şi Basarabia care, cuprinsă de spiritul revoluţionar, a dorit să condamne trecutul istoric al autocraţiei, căutând să restabilească ceea ce aceasta anihilase prin procedeele sale de asimilare şi optând în cele din urmă, pentru revenirea la România Mare. Romantismul revoluţionar nu putea fi însă de lungă durată. Lozinca revoluţiei proletare mondiale, proclamată de liderii bolşevici, stabilea începutul împărţirii lumii pe baze ideologice.

Expansionismul rus, îmbrăcând haina internaţionalismului, pe lângă consecinţele interne ale problemei, a generat o incertitudine în relaţiile internaţionale cunoscută sub denumirea de „problema rusă”. Noţiunea presupunea complexitatea problemelor ce au apărut ca urmare a destrămării Imperiului Rus şi a căpătat, după revoluţia din 1917, dimensiuni incerte. Tangenţa problemei basarabene cu cea rusă dădea României motive de nelinişte din două considerente esenţiale. Primul era legat de reacţia statului sovietic faţă de Unirea Basarabiei cu România. Fiind în prima fază a dinamismului său revoluţionar, Rusia sovietică, inevitabil, trebuia să ajungă la o confruntare cu noul stat român, care încadra şi Basarabia. Intrarea trupelor române în Basarabia la începutul anului 1918, a fost percepută la Moscova ca prima intervenţie a Antantei împotriva statului sovietic şi prin nota din 26 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului rupea legăturile diplomatice între Rusia Sovietică şi România. După unirea cu România, Basarabia a continuat să fie privită de către Moscova ca teritoriu sovietic şi chiar dacă relaţiile diplomatice dintre cele două ţări vor fi reluate în 1934, problema Basarabiei a marcat natura relaţiilor sovieto-române pe parcursul perioadei interbelice. Pentru partea română mai exista un motiv de nelinişte. Acesta viza modul cum urma să fie privită Unirea Basarabiei cu România la apropiata Conferinţă de la Paris.

Fără pretenţia de a detaşa problema Basarabiei de ansamblul problemelor româneşti discutate la Conferinţa de pace, trebuie să recunoaştem că ea a avut o nuanţă cu totul specială legată de soluţionarea generală a „problemei ruse’”. La Paris România urma să trateze problema Basarabiei în mod separat, deoarece teritoriul provinciei nu aparţinuse unui stat inamic Antantei, cum era cazul Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului, teritorii aflate în Imperiul Austro-Ungar, ci unui fost aliat. Rusia nu participa însă la Conferinţă şi, din acest motiv, în tratativele vizând problema rusă, plenipotenţiarii aliaţi au aplicat o diplomaţie care le-a asigurat iniţial propriile interese şi abia după aceea au procedat la soluţionarea ei propriu-zisă.

Abordarea problemei Basarabiei în timpul Conferinţei de pace a dezvăluit două elemente esenţiale. 1.Valorile sale permanente, de ordin istoric, geografic şi etnic, oprimate în secolul XIX, dar care au reapărut în baza puterii naturale odată cu revoluţia rusă, valori care au fost recunoscute de civilizaţia europeană. 2. Consideraţiile de oportunitate politică legate de apartenenţa Basarabiei la problema rusă şi relaţiile României cu Marile Puteri, care au tratat problema Basarabiei în funcţie de interesele sale în alte probleme. Analiza acestor două aspecte explică de ce într-un stadiu incipient, în ajunul deschiderii Conferinţei de Pace, justeţea alipirii Basarabiei la România nu trezea nicio îndoială Marilor Puteri, iar ulterior, pe parcursul desfăşurării lucrărilor, această problemă a fost transformată într-un caz special.