Ca urmare a resurecţiei unor dezbateri identitare pe relaţia România – R. Moldova, generate inclusiv de unele articole din acest cotidian, devin utile o serie de precizări, să le spunem metodologice. Cea mai importantă se referă la semnificaţia sintagmei moldovenism europenist.
Moldovenismul europenist este o specie de autoidentificare identitară, nu obligatoriu nouă, dar inedită prin capacitatea de manifestare publică pe care a căpătat-o. Din latentă, a devenit manifestă. Este o formă de patriotism localist, „moldovenesc”. Cuvintele de ordine ale susţinătorilor săi expliciţi, dar şi taciţi – pentru că deocamdată discursurile politice explicite în acest sens sunt relativ temperate – sunt „realismul”, „rezonabilitate şi „luciditatea”.
Spre deosebire de moldovenismul sovietic promovat de regimurile de extracţie comunistă (agrarienii, regimul Voronin etc.) are câteva virtualităţi şi caracteristici principale. Am selectat zece dintre acestea.
Relaţia cu Rusia. Nu este obligatoriu prorusesc, fără să aibă radicalitatea discursului pro-românesc în această direcţie. În relaţia cu Moscova acceptă, eventual, pragmatismul, inclusiv tăcerea pe subiectele istorice contondente, chiar dacă nu este clar de fiecare dată care sunt reperele şi limitele acestui pragmatism;
Geopolitic. Din punct de vedere geopolitic, acest tip de atitudine şi de discurs încearcă să se justifice, la nivel popular, inclusiv printr- un soi de autarhie geopolitică greu de definit, ceea ce se traduce de obicei în formula care răbufneşte nu odată la nivel public – „şi fără ruşi şi fără români” -, respectiv un soi de „prin noi înşine”, vag şi nerealist, fireşte, dar din ce în ce mai răspândit în populaţie, inclusiv cea tânără; „soluţia” pe care o sugerează, însă, pentru a ieşi din această dilemă ar fi un plojon direct în „Europa” (peste România), ceea ce constituie discursul (geo)politic predilect;
Politic. Ca abordare politică, este aşadar pro-european, acest tip de discurs servind însă mai multe funcţii, inclusiv evitarea unei abordări frontale a chestiunii relaţiilor identitare cu România, pe care deocamdată le evită, dar şi ocultarea discursului identitar despre R. Moldova, discursul integraţionist servind deocamdată şi ca „ideologie de stat”;
Relaţia cu România. În relaţia bilaterală, moldovenismul europenist va fi tot pragmatic, va pedala pe cooperare şi colaborare, fără însă să individualizeze explicit relaţia bilaterală în parcursul european al R. Moldova (emblematic din acest punct de vedere rămâne „Declaraţie comună privind instituirea unui parteneriat strategic între Republica Moldova şi România pentru integrarea europeană a Republicii Moldova”, semnată la 24 aprilie 2010, între preşedinţii Traian Băsescu şi Mihai Ghimpu, ulterior multiplicată de către Chişinău şi cu alte state). Concomitent, va păstra politica „tradiţională” a Chişinăului de solicitare a unui Tratat de bază, mai ales că, la acest punct, va avea adeziunea şi altor formaţiuni politice, din tabere diferite;
Ecleziologic. În strictă legătură aspectul geopolitic, din punct de vedere ecleziologic, respectiv al apartenenţei religioase, moldovenismul europenist este cel mai bine plasat pentru a susţine, perfect coerent din perspectiva sa, a treia „soluţie” pentru biserica din R. Moldova, respectiv autocefalia. Dacă partida pro-românească are – teoretic vorbind – echivalentul eclezial în Mitropolia Basarabiei, atunci echivalentul eclezial cel mai apt al „moldovenismului europenist” nu ar putea fi proiectul rusesc al Mitropoliei Moldovei (canonic subordonată Patriarhiei Ruse), ci… autocefalia bisericii din R. Moldova. O asemenea soluţie – dincolo de utopia ei – ar fi ideală din punctul de vedere al moldovenismului europenist, pentru că ar valida, indirect, existenţa „etniei moldoveneşti”, pe care moldovenismul europenist nu o promovează ca atare;
Etnonimul şi glotonimul. Din punct de vedere al glotonimului şi al etnonimului, este forma de patriotism a celor care recunosc că vorbesc „limba română”, dar menţin ideea unei diferenţiei între cele două maluri ale Prutului, chiar dacă nu din raţiuni explicit etnice, dar, oricum, istorice şi culturale (diferenţa din sondaje între cei care se declară români şi cei care declară că vorbesc limba română poate fi un indicator cantitativ al unuia dintre tronsoanele de unde se recrutează susţinătorii moldovenismului europenist. Dar nu singurul. Şi contingentul – majoritar – de autodeclaraţi „moldoveni” şi vorbitori de „limbă moldovenească” furnizează simpatizanţi ai acestui discurs). Moldovenismul europenist nu insistă pe diferenţe etnice, pentru că, pratic, ar fi imposibil să le demonstreze. Dar „limba română” este maximul de identitate cu discursul pro-românesc pe care acest tip de moldovenism l-ar putea accepta senin;
Identitate statală. Din punct de vedere al identităţii statale, moldovenismul europenist nu este anti-românesc, aşa cum nu este nici „proromânesc”, iar ideea de „două state româneşti” este refuzată programatic (ar putea fi acceptată mai degrabă ca abordare tactică, de etapă, nicidecum ca proiect);
Vizibilitate publică. Fenomenul este relativ nou, cel puţin la nivel de prezenţă pe scena socială. Dacă în anii 90 polarizarea publică din acest punct de vedere era, eventual, pe filoanele identitare de tip „pro-rusesc” sau „pro-românesc”, ulterior trecându-se, treptat, la o identitatea „moldovenescă” pe filon sovietic (agrarienii, comuniştii lui Voronin etc.), astăzi devine tot mai vizibilă o identitate „moldovenească” de formulă europeană, nu împotriva celei „româneşti”, dar nici identică cu ea;
Precursori. Precursorul discursului moldovenismului europenist ar putea fi preşedintele Lucinschi (a se vedea, de pildă, lucrarea acestuia „Moldova şi moldovenii”), care însă nu l-a putut pune în practică efectiv pentru că perspectivele europene pentru Chişinău erau atunci prea puţin palpabile şi fără utilizare publică. A trebuit să treacă opt ani de moldovenism sovietic, plus dezamăgirea faţă de regimul Voronin şi un context geopolitic favorabil (eşecul Ucrainei care adusese, în 2010, R. Moldova „la modă”), pentru ca acest discurs să se impună, cu vânt nou în pânze;
Reprezentare politică. Astăzi, acest tip de manifestare identiară şi-a găsit cea mai bună descărcare în majoritatea proiectelor politice din R. Moldova. Numai Partidul Liberal, detaşat acum de obligaţii guvernamentale, se poate detaşa credibil de acest, accesând tronsonul de electorat care nu se identifică cu el. PCRM, ajuns în opoziţie, a revenit la tipul de discurs care l-a consacrat politic („moldovenismul sovietic”) şi în care dimensiunea europeană devine tot mai palidă. Nu trebuie însă neglijată niciodată suprapunerea „moldovenistă” care există şi poate deveni funcţională politic între „moldovenismul sovietic” şi cel „europenist”.
Dan Dungaciu, 2013
