(continuare din numărul de vineri, 14 decembrie 2012; partea a III-a a convorbirii va fi difuzată vineri, 21 decembrie 2012)

„Primul scenariu de cooptare a Rusiei este economic”

– Și cum se poate face asta? Cum poate fi convinsă Rusia să renunţe a mai vedea Nistrul ca „linia frontului”?
– Aceasta este întrebarea strategică a regiunii… Și nu e obligatoriu că se poate face asta sau că scenariile vor reuși. Nu avem nicio garanţie. Ce vor europenii? Îmblânzirea şi cooptarea Rusiei. Toţi vor asta, chiar dacă acum lumea e prinsă în problemele structurale ale UE. Dar „chestiunea rusească” e tot acolo, prezentă. Cum să facă asta? Au delegat, tacit, Germania, iar Berlinul a pornit o ofensivă spre Est care nu este îndreptată împotriva Rusiei, dar nici nu poate ceda Rusiei tot. Timpul revoluţiilor colorate a trecut, acum „chestiunea rusă” nu se mai rezolvă printr-o formă post-Război Rece de „containment”, adică decuplarea Ucrainei de Rusia și blocarea Moscovei spre Vest, ci prin cooptarea Rusiei, de care Europa e încă dependentă energetic. Că nu va mai fi aşa pe termen lung, că în 15-20 de ani Rusia va intra în colaps etc., asta aşa o fi, dar nu trăim „pe termen lung”, ci în prezent. Și el arată cum arată… Ca să răspund direct la întrebarea dumneavoastră, eu cred că singura soluţie de cooptare a Rusiei este deplasarea „liniei frontului”, adică mutarea subtilă a acesteia. În primul scenariu, avem de-a face cu o mutare a frontierelor occidentale spre Est, în al doilea scenariu – cu mutarea frontierelor ruse spre Vest. Nu e vorba de graniţă aici, ci de frontiere. Eu văd din această perspectivă, deci, două scenarii de cooptare a Rusiei.

– Să începem cu primul.
– În primul scenariu de cooptare a Rusiei s-ar muta frontiera economică europeană în Rusia, adică Germania s-ar implica economic masiv în modernizarea Rusiei: fabrici, expertiză, experţi, ceea ce a mai făcut ea pe vremea lui Petru cel Mare. Mai ales după eșecurile din China, o serie de investitori germani s-ar putea reloca în Rusia. Rusia nu e China, în sensul în care există mai multe pârghii de control reciproc, ca să zic așa. Nu e simplu şi nici foarte plauzibil, mai ales că e greu să convingi investitorii privaţi să îşi ducă banii într-un spaţiu care, deşi stabil politic, şi asta vor investitorii, stabilitate, nu pare foarte atractiv din alte puncte de vedere. Dar nu e imposibil, nemţii din Germania federală au mai făcut asta în cazul RDG-ului. Nu e acelaşi lucru, clar, dar e un tip de experienţă. În acest scenariu, Rusia ar ceda în Transnistria, pentru că nu o mai interesează „linia frontului” de acum, fiindcă linia de demarcaţie între ea şi Europa nu mai este pe Prut sau Nistru din moment ce Europa vine în Rusia, pe dimensiune economică la început, dar care va afecta și dimensiunea politică de cooperare, pentru că altfel vor arăta negocierile politice între Berlin şi Moscova dacă Germania va prelua sarcina modernizării Rusiei. Adică Moscova nu mai are interes să se încrânceneze pe Nistru, pentru că „occidentalizarea” Rusiei, adică îmblânzirea ei prin includerea ei în spaţiul economic european (german) oricum va face Moscova dominantă în regiune.

– În ce sens?
– Dacă Rusia devine ţintă pentru investitori, deci se va califica pentru investiţii germane, e clar că sud-estul Europei nu va mai avea atractivitate economică. De ce să investești aici când Rusia și-ar oferi o piaţă mai mare, stabilitate politică, garanţi prin implicarea Germaniei etc.? Estul zonei non-euro, oricum dezavantajat din acest motiv, va cădea de pe harta economică în favoarea Rusiei.

– Cât de plauzibil este un asemenea scenariu?
– În esenţă, stă în capacitatea Germaniei să modernizeze, fie și parţial, Rusia, pentru că a mai făcut asta. La limită, ne putem imagina un Drang nach Oesten economic, mai ales în partea europeană a Rusiei, deși actuala criză economică reduce mult elanul chiar și în cazul investitorilor germani… Dar există o altă chestiune din pricina căreia aş fi sceptic. Ceea ce nu poate soluţiona cel puţin de la început o asemenea ecuaţie geostrategică a regiunii, adică prezenţa „scutului american”. O asemenea evoluţiei nu răspunde acestei întrebări. Nu îmi imaginez cum Germania poate oferi de la început și garanţii de securitate Rusiei, sau garanţiile de securitate pe care Moscova le dorește, dincolo de oportunităţile economice…

„Al doilea scenariu vizează relaţia NATO – Rusia”

– Și atunci la ce ne putem aștepta? Al doilea scenariu care ar fi?
– Al doilea scenariu ar fi invers: venirea Rusiei în Europa, nu doar pe conducte, unde Rusia are tot mai multe probleme, ci la masa marilor decizii strategice. Acolo vrea Rusia. E vorba despre mutarea frontierei de securitate a Rusiei spre Vest, adică cooptarea Rusiei în arhitectonica de securitate europeană, de fapt euroatlantică. Căci nu există una europeană. Securitatea europeană este, de fapt, euroatlantică. Rusia a mai făcut tentative de regândire a arhitectonicii globale de securitate, a tot vrut „comunităţi de securitate”, celebrul „Helsinki II” al președintelui Medvedev, care să depăşească vechile aranjamente de genul NATO sau OSCE. Rusia vrea schimbarea actualelor formate de securitate globale, pentru că nu are loc decisiv în ele, cu excepţia ONU, unde este în Consiliul de Securitate, parţial la OSCE. Dacă nu le poate schimba, vrea la masa deciziei. Moscova crede, de exemplu, că formatul de Consiliu Rusia-NATO trebuie aprofundat, extins, în favoarea ei. Deci, dacă o asemenea captare de care vorbesc eu aici se va face, sau dacă Germania va dori să se facă, Rusia ar trebui să capete alt statut la nivelul relaţiei cu NATO, pentru că despre asta e vorba, până la urmă. Într-un asemenea scenariu este vorba despre NATO. Mai exact despre renegocierea relaţiei NATO-Rusia. Sigur, drept de veto e mult pentru Rusia, dar co-decizie ar fi o chestiune care s-ar putea negocia. Dacă Rusia va primi co-decizie la NATO, e clar că nici Nistrul, nici Prutul nu mai sunt linii ale frontului, pentru că Rusia s-a dus mai sus, adică la nivelul deciziei. Și de acolo va putea gestiona altfel și chestiunea scutului antirachetă. Aici e miza majoră. Nu e vorba deci despre statutul Transnistriei, Transnistria nu contează în sine, ci despre statutul Rusiei. Întregul aranjament de securitate pe care îl cunoaştem va fi afectat, de aceea, cu exagerarea de rigoare, dar exagerez ca să întăresc ideea, în formatul „5+2” de negociere nu România ar trebui invitată, ci NATO! Pentru că la acest nivel e miza.

– Se poate ajunge la asta?
– Sigur că suntem acum la nivelul speculaţilor, dar dacă Germania își va propune să rezolve chestiunea, de ce nu ar putea încerca? În condiţiile în care în Germania va veni la putere o mare coaliţie de tipul creștin-democraţi plus socialiști, atunci ministrul de Externe al cancelarului Angela Merkel va fi, cel mai probabil, un socialist, iar la social-democraţii germani cooptarea Rusiei este cuvânt de ordine. Și nemţii când vor ceva, iau lucrurile în serios. Așa că ne putem aștepta la o asemenea tentativă, deşi succesul nu e garantat în niciun caz. Va fi greu, pentru că o redesenare a arhitectonicii de securitate implică decizii fundamentale la nivelul NATO, respectiv o nouă posibilă tensiune între „vechea Europă” și „noua Europă”, doar că acum taberele nu mai sunt atât de clare, „vechea Europă” având pârghii de influenţă mult mai serioase într-o Europă de Est în care aplombul pro-american nu mai este ce era odată, chiar dacă nu va dispărea niciodată complet.

– Revenind la discuţia noastră, care scenariu credeţi că este cel mai plauzibil?
– Suntem la nivelul speculaţiilor, dar trebuie să înţelegem aceste două scenarii ca posibilităţi sau direcţii de acţiune. Nici nu cred că sunt obligatoriu incompatibile unul cu celălalt. Pot fi consecutive, de ce nu… Ceea ce aș sublinia eu este că aici trebuie căutate, la acest nivel, mizele conflictului transnistrean astăzi, nu la nivel local, ca să spun aşa. Aceștia sunt actorii care contează. Dacă ceva serios se va rezolva în chestiunea transnistreană fără ca Rusia să impună singură soluţia, trebuie să ne aşteptăm să primească ceva în schimb.

Societatea civilă nu va accepta oricum nicio formă de transnistrizare

– Şi dacă nu primeşte?
– Atunci Rusia va rămâne pe teren, cu trupe şi influenţă, strânge şurubul în jurul liderilor transnistreni, oricum s-ar numi ei, OSCE-ul îşi continuă jocul de scenă pe care îl cunoaşte şi care, inevitabil, favorizează Tiraspolul, iar „soluţia”, dacă va accepta Chişinăul, nu va putea să fie decât, generic, un „Kozak 2”, adică un regim de transnistrizare, cu malul stâng controlându-l pe cel drept, prin parlament sau guvern, iar proiectul european va dispărea din peisaj cel puţin pentru o generaţie… Scenariul acesta este însă nerealist, nu pentru că nu ar pluti pe undeva în minţile unor politicieni, ci pentru că opinia publică, societatea civilă din R. Moldova, mă refer aici la partea ei cea mai activă, nu va accepta un asemenea scenariu şi i se va opune, cum a făcut-o, de fapt, când a apărut pe masă Memorandumul Kozak. Şi atunci Chişinăul era mult mai departe de Europa decât este acum!

– Deci nu se poate spera la o soluţionare favorabilă fără o înţelegere cu Rusia la un nivel mai înalt…
– Aici e miza chestiunii. Restul sunt note de subsol. Transnistria poate fi cheiţa cu care Rusia să deschidă uşa prin care devine ceea ce şi-o doreşte demult: putere regională cu incidenţă globală. Iar invitaţia va fi scrisă în limba germană, pe care Putin o cunoaşte bine.

(va urma)