Societățile din Orientul Mijlociu și nordul Africii nu produceau decât frustrare, inegalitate socială, somaj, o generație tânără fără scop și repere, decuplată de politică și sursă ideală pentru terorismul internațional. Când Al Qaeda a lovit America, semnalul către aceste generații – publicul țintă – a fost că inamicul numărul unu nu este inexpugnabil, că a te ridica împotriva lui este posibil și deloc nerealist. După scoaterea din joc a liderului Osama bin Laden, declanșarea Primăverii Arabe a fost cea mai mare lovitură aplicată terorismului global. Dacă eliminarea lui Osama lovea terorismul în vârf, revoluțiile arabe îi dinamitau baza de selecție. Energia arabă post-revoluționară este pusă acum în mișcare pe alte proiecte și în alte direcții. Dușmanul imediat nu mai este „Marele Satan”, ci liderii locali sau regionali care sunt incapabili să livreze populației ceea ce ea are tot dreptul să ceară. Nici chiar venirea la putere a partidei musulmane nu va aduce aceste societăți în punctul de la care au plecat. Aflate la putere, aceste „partide” vor trebui, și ele, să treacă testul guvernării. Indiferent cât de departe sunt de modernizarea occidentală, societățile din Orientul Mijlociu sau din Nordul Africii au trecut prin procese de educație și secularizare, de aceea posibilitatea afganizării regiunii este neplauzibilă.
În termeni tehnici, revoluțiile arabe au marcat o schimbare de peisaj prin pulverizarea vechiului echilibru, producător de tensiuni fără soluție (certitudinea distructivă). Acum, după șocul schimbărilor de regim, suntem într-o situație de incertitudine constructivă, în sensul în care pot apărea noi oportunități pentru soluționarea unor chestiuni regionale, blocate în contextul pre-revoluționar (inclusiv chestiunea palestiniană). În această grilă de lectură, indiferent de rațiunile inițiale și de faptul că rezultatul a fost sau nu cel scontat, inclusiv războiul din Irak poate fi inclus în această evoluție. Astăzi, Orientul Mijlociu și Nordul Africii se află în căutarea unui nou echilibru, chiar dacă Siria întârzie încă procesul – era de așteptat! -, dar nu îl poate stopa. Problema este însă în altă parte: nu Siria este problema numărul unu de securitate în zonă, ci Iranul!
În perspectiva analizei de până acum, pentru ca noul echilibru să își găsească matca în care problemele Orientului Mijlociu să fie soluținabile, cel puțin, mai lipsește un element: schimbarea profilului Iranului. Chestiunea nu ține de gust sau opțiuni private. În acest moment, intervenția din Irak și revoluțiile arabe au lăsat Iranului un rol de hegemon. Cu un Irak scos din joc și pe cale să fie dominat sau manipulat de intervenția Iranului pe filon politico-religios, cu un Egipt slăbit, o Sirie pe butuci și care riscă să intre sub control șiit (deci iranian), o Turcie intempestivă dar incapabilă, totuși, să își asume ordinea în Orientul Mijlociu, o Arabie Saudită suficient de abilă pentru a găsi conexiuni inclusiv în zona iraniană – regiunea se vede dominată de un Teheran devenit hegemon fără să își fi schimbat deloc profilul și opțiunile. Acesta este motivul principal pentru care Primăvara Arabă nu se poate încheia așa. Chestiunea nu este deci (doar) a unui Iran nuclear, ci cea a unui Iran hegemon! Un Iran nuclear nu ar schimba calitativ datele problemei, ci cantitativ. Un Iran nuclear înseamnă un hegemon cu armă nucleară. Este limpede că aliații Teheranului, inclusiv Hezbollah-ul din Liban sau Hamas-ul din Gaza vor deveni și mai agresivi, dar problema regiunii – o repetăm – era gravă și fără asta. Iar a pune o posibilă intervenție armată doar pe seama „isteriei” israeliene este neserioas și periculos. Dincolo de faptul că „isteria” Israelului are nu doar resorturi geopolitice, ci și – pe bună dreptate – existențiale (doctrina Begin), mai ales când ai de-a face cu mesaje recente de genul: „regimul sionist” este „o tumoare canceroasă care trebuie extirpată” (Ayatollahul Ali Khamenei).
Concluzia este simplă. Dacă în Orientul Mijlociu Iranul va rămâne hegemon, Primăvara Arabă a fost, pe termen mediu și lung, inutilă, iar regiunea va intra într-o nouă etapă de blocaj. Și diagnosticul este evident pentru toată lumea. Singurul lucru care trebuie urmărit de aici înainte este acesta: dacă cei care cred că schimbarea de profil și agendă a Iranului se va face prin „diplomație” (negocieri, embargo economico-financiar, criză la nivelul elitelor și lupte interne) vor prevala asupra celor care și-au pierdut răbdarea și vor să taie nodul gordian. Dacă da, rămâne să vedem doar pentru cât timp. Pentru că șansele „soluției” lor sunt mici, iar cronometrul a pornit deja.
Dan Dungaciu este profesor universitar la Universitatea din București și Directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române.
Sursa: revista Kamikadze.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
