De 1 Decembrie 2022, sărbătoarea Marii Uniri se împletește cu episodul Marii Prăbușiri a Marelui Prădător

Îndrăznesc să afirm că 1 Decembrie 2022 a fost cel mai interesant și mai promițător 1 Decembrie de până acum, deși nu a fost unul ocolit de paradox, având în vedere încărcatul context intern și internațional (în țară, cu complicații economice exacerbate de criza energetică și de inflație; peste Prut, cu o situație economică și de securitate extrem de fragilă; la granița cu Ucraina, cu un război total, care în curând împlinește un an; pe plan global, cu mutații strategice ale căror ecouri nu se vor stinge pentru încă multă vreme).

Și totuși, acest 1 Decembrie a venit cu suficient de multe elemente încât să ne fi ajutat și stimulat nu doar să rememorăm mai apăsat ca în orice alt moment al anului uriașa realizare de la 1918, ci și să conștientizăm, mai mult ca oricând în ultimele trei decenii, cât de prețioase se dovedesc a fi fost eforturile post-decembriste de cuplare a României la lumea liberă și mai ales cât de mult sens au avut ele.

După căderea comunismului, România a intrat pe un drum infinit mai prietenos, dar chiar și așa mersul înainte nu a fost scutit de barierele constante pe care i le-au tot coborât în cale vechii demoni. În ciuda lor, a demonilor așezați neinvitați la masă, generația post-comunistă a reușit tripla lovitură a aderării la Uniunea Europeană, aderării la NATO și intrării în Parteneriatul Strategic cu Statele Unite.

Niciodată, ca acum, cele trei momente care ne-au cizelat, îmbogățit și consolidat în termeni de securitate a teritoriului și populației nu au jucat un rol mai evident în viața de zi cu zi a celor 20 de milioane de români.

La 1 Decembrie 2022, am putut simți, cumva ca de la sine înțeles, că faptul de a nu fi singuri pe lume, într-o lume atât de interconectată și imprevizibilă, e de departe preferabil oricărei forme de aventură solitară.

După o pandemie care nu a scutit pe nimeni – din Europa până în Americi, din Asia până în Africa și Australia – și în contextul unui război ruso-ucrainean pe care cel care l-a declanșat îl visase ca mutilând un teritoriu geografic și politic mai vast decât cel pe care se dau propriu-zis luptele, șansele de a rezista, în cazul unei țări ca România, au fost garantate de nimic altceva decât de umbrela economică și militară sub care se adăpostise la vremea potrivită. Fără urmă de dubiu și de echivoc, meritul-mamă îi aparține marii părți a populației României, care în cele două decenii care au urmat celor trei mari reușite politico-geopolitice, enumerate mai sus, a continuat să creadă că asta și numai asta poate fi singura stea norocoasă (în ciuda a numeroase provocări ivite pe parcurs).

La 1 Decembrie 2022, am putut înțelege că aderarea la UE nu a însemnat spoliere a avuției și golire de specific național și de tradiții, ci integrarea într-un club capabil nu doar să ridice nivelul de trai, în vremuri liniștite, ci și să întindă cea mai solidă mână de ajutor, în timpurile cele mai critice. Aderarea la NATO a suplimentat capacitatea națională de apărare, în contextul războiului de la graniță, cu forțe pe care, pe cont propriu, nu le-am fi putut compensa nici dacă PIB-ul local și voința proprie ar fi fost de 10 ori mai mari. Iar cooptarea în Parteneriatul Strategic cu SUA a ranforsat beneficiile și garanțiile care decurg din apartenența la cele două dimensiuni – UE și NATO.

Iar toate trei la un loc, în timp, au redus dimensiunea și numărul vechilor demoni, au permis spații restrânse de joc forțelor extremiste, au mărit distanța dintre noi și marele sabotor al dezvoltării României și oricărei alte țări din regiune – Rusia lui Vladimir Putin.

Imperfecți, dar stabili, apărați și cu potențialul nealterat, românii au astfel șansa de a traversa experiența războiului rusesc din Ucraina cu mult mai puține angoase, frici și pericole concrete.

Iar în acest punct putem face joncțiunea cu celălalt element fundamental care întregește ideea că acest 1 Decembrie 2022 e poate cel mai interesant și promițător din ultimele peste trei decenii: Rusia revizionistă, agresoare, nehalită se simte rău nu doar pe frontul militar din Ucraina, ci și pe cel politic și geopolitic din regiune.

Ce-i poate dori inima României, de 1 Decembrie, mai mult decât să vadă cum pălește, ca niciodată de la prăbușirea URSS, flacăra de veghe a celui mai mare pericol existențial pentru ea, pentru sora Republica Moldova și pentru ceilalți vecini? De 1 Decembrie 2022, sărbătoarea Marii Uniri se împletește cu episodul Marii Prăbușiri a Marelui Prădător.

• După mai bine de nouă luni de război total în Ucraina, armata rusă se învelește iarna asta în cușma găurită a falimentului militar, moral și material.
• Kremlinul putinist e ca niciodată mai aproape de falimentul politic.
• Republica Moldova e mai euroatlantică și mai românească decât a fost vreodată, după dobândirea independenței. E, într-adevăr, și mult mai aproape de pericol ca oricând după războiul rusesc din Transnistria, dar și distanța dintre Chișinău și Moscova cunoaște o accentuare atât de accelerată încât generează crize de isterie diplomatică în tabăra Rusiei. Ultimul atac, plin de fake news, al MAE rus la adresa Maiei Sandu nu face decât să confirme fuga preșului moldovenesc de sub bocancii-șenilă rusești.
• Confruntați cu urmările ultimei răbufniri de război cu Azerbaidjanul, armenii sunt siderați de impotența Rusiei în chestiunea asigurării spatelui.
• În acest siaj, pentru Rusia, OTSC (un soi neisprăvit de NATO rusesc) a ajuns azi mai degrabă o oglindă a neputințelor agregate decât clubul politico-militar în care părea că face regula.
• Uniunea Economică Eurasiatică nu apucase oricum să atingă împlinirea, dar vremurile pe care le traversăm nu o îndreaptă decât spre o caricaturizare ireversibilă.
  Relația Rusiei cu Kazahstanul s-a schimbat în mai puțin de un an de zici că la mijloc a fost vorba de evoluții întinse pe decenii.
  Iar după cum sublinia o analiză recentă a CEPA, „în septembrie, când membrii și candidații la Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS), dominată de chinezi, s-au întâlnit la Samarkand, Tadjikistanul a lansat un atac transfrontalier asupra Kârgâzstanului vecin. Ambele țări sunt membre în OTSC, iar la summit participaseră președinții ambelor republici. Nu au reacționat nici Putin, nici OTSC. În acel moment, Kârgâzstanul s-a retras de la exercițiile militare programate de organizație și s-a plâns în mod deschis de inadecvarea acesteia”.
• Relația Rusiei cu Turcia s-a nuanțat într-atât de mult, în ultimele nouă luni, încât raporturile au devenit de nerecunoscut. Iar perspectivele tind să depășească „senzaționalul” deja creionat.
• Relația Rusiei cu China funcționează cu limite naturale și artificiale în plină potențare, iar problemele interne ale puterii de la Beijing, ca și imperativul menținerii unei minime relații chineze cu Washingtonul nu vor face decât să intensifice trepidațiile pe care deja le resimte Moscova.
• Iranul a plonjat deja de două luni într-un orizont umbrit de necunoscut, pe fondul protestelor care amenință ca niciodată stabilitatea regimului teocratic. Nu e ceva ce rușii visaseră când au început războiul din Ucraina, nu e un dosar în care rușii pot interveni substanțial pentru a face „reparații”, nici nu e o afacere care să-i lase pe ruși fără ochi vineți dacă cumva iranienii de rând vor reuși să îi ia de gât pe mulahi.
• În fine, ceva mai aproape, o Ungarie orbanistă căreia vasalitatea față de regimul Putin începe să-i facă prăpăd în curte.

Un 1 Decembrie, așadar, cum nu am mai avut și care ne reîmprospătează perspectivele. Un 1 Decembrie care se află la intersecția cea mai bună dintre intersecțiile posibile: a unor decizii uriașe luate de România în ultimii 30 de ani, a faptului că ne-am putut ține de ele mai mult decât rezonabil, în tot acest timp, și a unui război în derulare, care, prin modul în care e gestionat de sacrificiul ucrainean și rațiunea aliaților, ne confirmă, nouă românilor, substanța și sensul opțiunilor strategice pe care le-am făcut.