La sfârșitul lunii martie, armata rusă a părăsit regiunea Kiev, lăsând în urmă dovezi ale unor atrocități teribile: masacre și torturare civililor. Cum a fost posibil ceea ce a văzut lumea în fotografiile de la Bucea, Irpin, Bogdanovka și Borodianka? De unde o asemenea cruzime la soldații ruși – a fost cauzată de război sau a devenit o continuare logică a legitimării violenței, care există în Rusia de multe generații? Istoricul Holocaustului, Ksenia Krimer, care a studiat impactul războaielor și regimurilor totalitare asupra conștiinței omului, oferă răspunsuri la aceste întrebări dificile, într-un text pentru proiectul Kit. Meduza consideră că acest text este important de citit nu numai pentru abonații Kit, ci și pentru toți cititorii noștri. Îl publicăm în întregime.
Teroarea îndreptată împotriva populației civile din Ucraina a fost un adevărat șoc. Cum este posibil așa ceva? La urma urmei, oamenii care acum ucid și violează fuseseră printre noi în tot acest timp. Sunt ei complet diferiți de noi? Și dacă da, au fost mereu așa? Sau războiul i-a făcut cruzi?
În textul pe care urmează să-l citiți, voi încerca să explic de ce armata rusă comite toate aceste atrocități. Există o explicație, deși nu este nici scurtă, nici simplă. Nivelul de violență pe care îl vedem în aceste 100 de zile lungi nu este o anomalie sau un produs al acestui război anume. Această violență este firească.
În aprilie 1967, elevii de clasa a X-a de la Ellwood Cubberle American High School, din Palo Alto, au început să studieze al Doilea Război Mondial. Profesorul Ron Jones le-a sugerat adolescenților să facă un experiment care mai târziu avea să devină cunoscut sub numele de „Al treilea val”.
Planul profesorului era să trăiască o săptămână sub o dictatură brutală, asemănătoare cu cea a Germaniei naziste, și să încerce să înțeleagă ce i-a motivat pe oameni în acel moment.
Jones le-a ținut cursuri studenților despre disciplină, „una dintre caracteristicile vieții în Germania nazistă”. Pentru a simți „puterea disciplinei” asupra lor înșiși, adolescenții au trebuit să facă exerciții (de exemplu, să treacă în poziția de „atenție” în 15 secunde). În plus, elevii trebuiau să-și înceapă orice răspuns cu expresia „Domnule Jones”, să vorbească rapid și clar. A fost încurajată respectarea fără echivoc a cerințelor, lentoarea și letargia erau condamnate.
Jones a prezentat un salut special, de înțeles doar pentru clasa „experimentală”: atunci când se întâlneau, toți elevii trebuiau să-și pună mâna dreaptă, îndoită, pe umărul drept. Astfel, experimentul a devenit rapid, pentru participanții la el, ceva asemănător unui ordin secret, iar până la sfârșitul celei de-a treia zile mai mult de 200 de copii intraseră deja în el.
Apoi, profesorul le-a cerut la trei adolescenți să monitorizeze disciplina și să-i raporteze încălcările – în aceeași zi, aproape 20 de elevi, din proprie inițiativă, au venit la Jones cu denunțuri. În a patra zi, el a declarat că „Al treilea val” nu era doar un experiment; și în alte regiuni ale ţării ar fi fost deja create sute de ramuri ale mişcării, lucru care „poate schimba soarta poporului”. La aceeași întâlnire, Jones a numit mai multe gărzi: acestea i-au scos afară din sala în care se aflau aproape 80 de copii, pe toți care se îndoiau de semnificația lui „Al treilea val”.
Drept urmare, într-o școală, linia dintre joc și dictatura reală a fost pur și simplu ștearsă. Jones a observat că începuse „să se comporte instinctiv ca un dictator”. În a cincea zi, el a oprit experimentul, explicându-le copiilor cât de ușor au cedat manipulării. Și a arătat că comportamentul lor nu fusese prea diferit de comportamentul cetățenilor obișnuiți ai Germaniei naziste.
Ulterior, experimentul a fost foarte criticat: nu fusese realizat conform standardelor științifice, ceea ce înseamnă că nu are valoare de cercetare și istorică. În plus, Jones s-a confruntat cu discuții pedagogice și etice: este posibil să facă astfel de experimente pe copii și, în general, pe oameni?
Și totuși, „Al treilea val” poate ajuta la o apropiere de înțelegerea esenței dictaturilor, așa că experimentul a devenit aproape un cult. Ulterior, s-au scris mai multe cărți despre el (inclusiv de către Jones însuși) și s-au făcut mai multe filme.
Există și alte experimente, ai căror autori au încercat să explice comportamentul „germanilor obișnuiți” – și, de asemenea, să afle cât de departe poate ajunge o persoană dacă o autoritate îi cere să facă ceva care depășește moralitatea. Aici merită să ne amintim experimentul lui Stanley Milgram, în care participanții au șocat oamenii pur și simplu pentru că li s-a spus să facă asta. Sau celebrul experiment din închisoarea de la Stanford, în care persoanele atribuite rolului de „temniceri” îi hărțuiau pe cei care jucau rolul de „prizonieri”.
Datele obținute în urma acestor experimente dovedesc teza populară despre „banalitatea răului”. Potrivit acesteia, într-o dictatură, oamenii sunt gata să urmeze cu lejeritate ordine și să comită atrocități, pentru că ideile lor despre etică sunt suprimate de voința altcuiva, dizolvată în acțiune colectivă. De aici rezultă că teroarea colectivă este o consecință a dorinței umane de conformare și supunere. Adică, dorința de a fi bun și „normal” în cadrul unor reguli date este mult mai puternică decât dorința de a fi milos și uman.
Aceasta este o concluzie înfricoșătoare, dar în același timp oarecum liniștitoare. Acesta sugerează cu ușurință că persoana care comite atrocitățile nu pare să poarte răspunderea pentru acțiunile sale.
Este posibil să aplicăm această concluzie la ceea ce se întâmplă acum în Ucraina și să ne liniștim cu asta? Cu greu. Nu știm dacă existaseră ordine militare care i-au încurajat pe soldații ruși să jefuiască, să tortureze și să violeze. Mai degrabă, vorbim de încurajarea tacită a unui astfel de comportament, de impunitate – dar nu de ordin. Prin urmare, teoriile psihologilor și filosofilor sociali par incapabile să ne explice atrocitățile despre care am aflat în ultimele 100 de zile.
Atunci, cum pot fi explicate toate acestea?
Învățăm literalmente violența – și iată cum se întâmplă asta
Violența a pătruns în toate sferele vieții „pașnice” rusești. Femeile se confruntă cu ea în maternități și acasă, se confruntă cu ea copiii din orfelinate, cluburi sportive și școli. Pacienții PNI (internați în centre pentru persoanele cu dizabilități psiho-motorii – n.tr.) și cei din casele de bătrâni suferă de același lucru. Inevitabil, i se întâmplă și unei persoane care se află într-o secție de poliție sau într-o colonie penitenciară.
De regulă, această violență rămâne nepedepsită, iar violența domestică a fost complet dezincriminată acum câțiva ani. Mai mult decât atât, sistemul pedepsește adesea chiar și tentativele de autoapărare: conform statisticilor, patru din cinci femei (79%) condamnate pentru omor premeditat, în 2016-2018, se apăraseră în acest fel de violența domestică comisă de partenerii lor.
Oamenii înconjurați de violență încep inevitabil să o perceapă ca pe o normă socială. Acest lucru este descris, în special, de teoria învățării sociale – a fost prezentată de psihologul canadiano-american, Albert Bandura. Acesta a efectuat un alt experiment faimos – cu păpușa Bobo.
În timpul experimentului, două grupuri de copii au avut voie să se joace cu o păpușă pe nume Bobo, dar numai după ce au aflat ce fac adulții cu această păpușă. Copiii din prima grupă i-au urmărit pe adulți jucându-se cu păpușa și au repetat după ei. Alții au văzut că adulții băteau păpușa, și, la rândul lor, au chinuit jucăria.
Cu alte cuvinte, o persoană adoptă metodele violenței, literalmente învață să o folosească. Cum are loc exact această „învățare” este bine demonstrat de modelul criminologului american Lonnie Atens, autorul teoriei „socializării în violență” (socializare violentă sau violentizare). Această socializare constă în patru etape – fiecare dintre ele pregătește pe oricine, chiar și o persoană sănătoasă mintal, să comită violență.
„Brutalizare” sau resentiment.
În această etapă, o persoană învață că violența este o modalitate de comunicare și rezolvare a problemelor. Pentru asta, trebuie parcurse trei etape.
- → Reprimarea violentă apare atunci când o persoană – cel mai adesea un copil – se confruntă cu violență din partea unui adult sau a unui grup semnificativ de colegi (de exemplu, într-o situație de agresiune școlară).
- → Groaza personală este trăită de cei care sunt martori la violență împotriva cuiva foarte apropiat. De exemplu, când un copil vede că tatăl o bate pe mama. O astfel de experiență este și mai traumatizantă decât experiența represiunii violente, pentru că rușinea de a nu putea interveni este amestecată cu frică și umilință.
- → Violența este predată prin expresiile „Doar lovește înapoi!”, „Rezolva-ți singur problemele, nu fi o cârpă”. Copilul crede că un adult autorizat care dă astfel de sfaturi este el însuși capabil de cruzime.
„Militantism agresiv”. O persoană începe să se întrebe: „Ce pot să fac ca nimeni altcineva să nu-mi poată face nimic rău mie și celor dragi?” Revine la lecțiile învățate în etapa anterioară: trebuie să te comporți cât mai agresiv. Și începe să facă tocmai asta.
„Comportament violent”. Cercul potenţialelor victime ale agresiunii se extinde. De la amenințări, o persoană trece la pumni, de la pumni la un cuțit sau chiar ceva mai grav.
„Virulenţă”. Violența devine un limbaj cu drepturi depline de comunicare cu lumea. Se foloseste reflex, nu are nevoie de un stimul extern. Violența nu mai este un mijloc de protecție, ci o modalitate de descurajare preventivă. Astfel, terorizându-i pe ceilalți, își compensează propria umilință și neputință, pe care le experimentase în trecut.
Modelul Etens este destul de universal. Poate fi folosit atât în analiza comportamentului oamenilor în viața civilă obișnuită, cât și în analiza crimelor de război din perioada ostilităților.
În armata rusă, violența încă este o problemă sistemică. Nu rezolvată, ci ascunsă
Este ușor să facem paralele între etapele „socializării în violență” și etapele pregătirii militare. Sarcina unui astfel de antrenament este de a fixa viitorii soldați în a doua etapă (de „Comportament crud”), când mecanismele de autoreglare și autoconservare încă funcționează.
Luptătorii nu ar trebui să se transforme în agresori, pregătiți pentru cruzime oarbă nejustificată. Pentru a preveni acest lucru, în armatele țărilor NATO, de exemplu, sunt prevăzute „siguranțe”. În primul rând, legea militară acționează ca o astfel de „siguranță” – determină regulile de desfășurare a ostilităților, conturând limitele violenței permise.
Cu toate acestea, existența regulilor în sine nu garantează implementarea lor. Prin urmare, în armatele occidentale, disciplina este introdusă la nivelul unei norme de grup. Cursurile de etică militară reprezintă una dintre etapele obligatorii ale pregătirii militare, nu numai în armatele din țările NATO, ci și, să zicem, din Israel.
Foarte important este și rolul ofițerilor și al comandanților de la vârf: aceștia trebuie să limiteze cruzimea atât în situație de luptă, cât și în cazarmă. Iar cruzimea din cazarmă nu este doar despotică, ci și de profunzime, așa că armata americană folosește „metode nepunitive” de lucru cu armata. Vorbim despre un sistem etapizat de consiliere psihologică și profesională, mustrări și instrucțiuni pentru acei militari care încalcă disciplina. Adică, înainte de a pedepsi o persoană, încearcă să discute cu ea.
Ce este în armata rusă? Poziția oficială a autorităților este că forțele armate ale țării au fost curățate de hărțuire, abuzuri și comportamente aberante. (…)
Ministerul Apărării consideră că hărțuirea a fost eradicată printr-o singură reformă, din 2008, care a redus durata de serviciu de la doi ani la un an. În același timp, activiștii pentru drepturile omului admit că numărul cazurilor de hărțuire, în armată, a scăzut într-adevăr, dar problema nu a fost complet rezolvată, așa cum susțin autoritățile.
În general, este foarte dificil să se evalueze nivelul real de hărțuire. Forțele armate ruse sunt o structură închisă controlului public. Conducerea armatei restricționează accesul chiar și la informații neclasificate și ascunde în mod constant cazurile de rănire, omor sau sinucidere în rândul personalului militar, pe timp de pace. Iar pierderile de personal ale Ministerului Apărării „în perioada operațiunilor speciale” au fost declarate secret de stat, printr-un decret prezidențial din 2015.
În același timp, informațiile despre violența în armată sunt încă raportate în mod regulat în mass-media. Și datorită acestui fapt, este evident că hărțuirea și alte manifestări ale cruzimii sistemice sunt încă la ordinea zilei. Ceea ce, în general, nu este surprinzător. Este imposibil să rezolvi o problemă atât de delicată și complexă printr-o reducere a duratei serviciului activ, ci este necesară schimbarea sistemului.
Iar sistemul este de așa natură încât comanda armatei ruse, precum și regimul administrativ al țării, în ansamblu, sunt construite pe o comandă autoritara unică. Puterile de decizie nu sunt distribuite, ci concentrate chiar la vârf. Sergenții și locotenenții nu au astfel de puteri, întreaga lor sarcină este să se asigure că ordinele sunt îndeplinite. Supunerea necontestată, nu disciplina, este principalul principiu organizator al armatei ruse.
Disciplina – adică devotamentul față de reguli – nu presupune urmarea superiorului în grad sau a celui mai puternic, indiferent de situație. Este nevoie de conștientizare și norme transparente pentru toată lumea, indiferent de grad. Prin urmare, în armatele Israelului, Germaniei sau Statelor Unite, comandamentul insistă asupra răspunderii armatei în fața societății, iar militarului i se dă dreptul de a sabota un ordin ilegal. În același timp, supunerea – adică supunerea oarbă față de autoritate – nu poate exista sub reguli clare și transparente. Ea necesită un grad extrem de ascultare și se realizează zdrobind și depersonalizând oamenii. Prin urmare, un soldat al armatei ruse este obligat să execute orice ordin, chiar și unul penal, sub amenințarea unui tribunal.
„Dreptul comandantului (șefului) de a da un ordin și datoria unui subordonat de a se supune sunt, fără îndoială, principiile de bază ale unității de comandă. În cazul neascultării sau rezistenței deschise a unui subordonat, comandantul (șeful) este obligat să restabilească ordinea și disciplina militară pentru a lua toate măsurile de constrângere stabilite de legile Federației Ruse și reglementările militare generale”.
Carta disciplinară a forțelor armate ale Rusiei
Într-un cuvânt, armata rusă pur și simplu nu își ia sarcina de a educa oameni care să își cunoască drepturile și să prețuiască drepturile altora. În locul cursurilor de etică militară, se pune accent pe educația patriotică a viitorilor soldați și ofițeri – prin loialitatea față de patrie și jurământ, „supunere incontestabilă” și instituția recent revenită a ofițerilor politici.
În același timp, forțele armate ruse luptă invariabil pentru victorie cu orice preț. De aceea, majoritatea absolută a crimelor de război din Rusia nu este investigată. Despre ce fel de crime de război putem vorbi dacă nu există un preț pe care țara nu ar fi pregătită să-l plătească pentru victorie? Nu există un astfel de preț, deci nu există pedepse, ceea ce înseamnă că nu există nici infracțiuni.
Astăzi, mulți dintre cei care sunt deja obișnuiți cu impunitatea totală luptă în Ucraina: aceștia sunt luptătorii Gărzii Naționale, kadîroviții și wagneriții. Fețele lor sunt mereu ascunse sub o „cască fumurie”: autoritățile nu îi predau niciodată justiției, îi protejează în toate modurile și chiar îi încurajează deschis, la cel mai înalt nivel. În aprilie, Vladimir Putin a acordat celei de-a 64-a brigade motorizate separate de pușcași, suspectată de comiterea crimelor de război la Bucea, titlul onorific de „Gărzi”. Ordinul prezidențial spune că „personalul brigăzii a dat dovadă de eroism colectiv, curaj, forță și bărbăție în operațiunile militare de protejare a Patriei și a intereselor statului în conflictele armate”.
Nu este vorba doar de armată. Auzim limbajul violenței în fiecare zi (și îl vorbim)
Leon Troțki a scris: „Armata este o reflectare materială, bine închegată și incontestabilă a statului. Fiind o copie exactă a societății, armata suferă de aceleași ulcere și de obicei are o temperatură mai mare”.
Deci, care sunt „ulcerele” societății ruse care au făcut posibile crimele de război în Ucraina? Și, cel mai important, de unde au apărut aceste „ulcere”?
Unul dintre principalele incubatoare ale violenței rusești este, desigur, Serviciul Federal al Penitenciarelor, moștenitorul direct al Gulagului.
Rusia este în continuare lider în Europa în ceea ce privește numărul total de deținuți – chiar și în ciuda reducerii treptate a populației penitenciare. În 2022, 466.000 de persoane sunt încarcerate în Rusia, 63% au fost condamnate din nou. Închisorile rusești au o rată de mortalitate ridicată, de 47 de decese la 10.000 de persoane (în Europa, această cifră este, în medie, de 27 de cazuri), ceea ce indică existența unor condiții proaste de detenție, un procent ridicat de sinucideri, indisponibilitatea asistenței medicale și tortură.
Când își amintesc de vremurile terorii staliniste, ei spun adesea: „În URSS, jumătate din țară era închisă și jumătate din țară era păzită”. Statistic, acest lucru nu este, desigur, adevărat. Dar reflectă foarte exact prevalența experienței penitenicare în țară.
Această experiență rămâne și astăzi una foarte comună. În 2008, prim-vicepreședintele demisionar al Curții Supreme, Vladimir Radcenko, a estimat că peste 15 milioane de persoane au fost condamnate în Rusia între 1992 și 2007 – aproape unul din zece ruși, sau aproximativ un sfert din populația masculină adultă. Iar 18,2% dintre cetățenii țării au un trecut penal – unul din șase, cu tot cu bebelușii.
Cultura închisorii este strâns împletită în viața rusă. Iată „vocabularul hoților”, care a fost inclus demult în discursul nostru, și popularitatea repertoriului, cu mult dincolo de mediul criminal. Nu este nimic surprinzător într-o împletire atât de strânsă a hoților și a „normativului”, deoarece viața într-o închisoare rusească și cea de „afară” sunt, de asemenea, strâns legate.
Această întrepătrundere se reflectă în legalizarea criminalității, care nu a fost deloc învinsă în perioada „stabilității lui Putin”, așa cum le place să susțină autorilor mitului anilor ’90. La sfârșitul perioadei Elțin, reprezentanții grupurilor de crimă organizată asociate cu afacerile, serviciile speciale și agențiile de aplicare a legii au intrat în politică, au fost aleși primari și deputați. În perioada Putin, statul însuși s-a transformat într-un grup infracțional organizat: violența a fost eliminată de pe străzi, dar acum poliția e cea care o folosește activ.
Legalizându-se în autorități, foștii bandiți și-au adus cu ei filosofia de viață în sfera publică: cinismul, cultul puterii, lăcomia, convingerea că toți cei din jur sunt corupți și disponibilitatea pentru violență. Și, de asemenea, – limbajul „colorat” al închisorii. Este folosit de președinte, prim-ministru, deputați ai Dumei de Stat, membri ai Consiliului Federației, șefi de orașe și regiuni.
Putin nu s-a sfiit niciodată să folosească expresii precum „pipi în toaletă”, „șterge mucii însângerați”, „fie că îți place sau nu îți, îndură, frumusețea mea”. Discursul său, ca și retorica diplomației ruse, diferă puțin de limbajul de la poarta închisorii. Și acestea nu sunt doar cuvinte – un astfel de limbaj promovează cultul puterii, neagă principiile democratice de respect pentru drepturile altor oameni. El normalizează violența – sexuală, fizică, psihologică – ca singura modalitate de a-ți face unoscut și a-ți impune punctul de vedere.
Istoricul și antropologul Tatiana Șcepanskaia, care a studiat funcția comunicativă a violenței fizice, dă câteva exemple despre cum același cuvânt, în rusă, poate desemna simultan atât o formă de comunicare, cât și o formă de influențare fizică. De exemplu, „a bate” – transmite, „a împușca” – imploră, „a penetra” – înțelege.
Ea citează și câteva proverbe: „Bățul e mut, dar dă minte”, „Bătaia – învață mintea”, „Nu-i bat, le dau minte”, „Nu bat de dragul durerii, ci al învăţării”. În toate aceste fraze, violența este un mijloc de a învăța, o modalitate de a explica. În mod semnificativ, într-un discurs cu două zile înainte de invadarea Ucrainei, Putin și-a anunțat literalmente intenția de a „explica” Ucrainei versiunea „corectă” a istoriei: „Suntem gata să vă arătăm ce înseamnă decomunizarea reală pentru Ucraina”.
În general, în Rusia, „predarea” violenței devine adesea o parte obligatorie a inițierii, o modalitate de transfer de valori și norme. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că hărțuirea din armată este atât de asemănătoare cu pedepsele din închisorile rusești. Iar participarea comună la violența bandelor întărește comunitatea militară, așa cum întărește comunitatea infracțională.
În afară, cultura infracțională are un caracter colectivist. Dar în esență, este foarte individualistă, deoarece respinge noțiunile de egalitate înnăscută și solidaritate orizontală. Nu învață empatia și încrederea („Nu crede, nu-ți fie frică, nu întreba”), iar la nivel de bază este pătrunsă de un sentiment de dependență și neputință.
Adesea, cultura criminală se opune culturii „normative” ca fiind mai reală, mai sinceră. Se presupune că se bazează pe o dreptate autentică, și nu pe o lege fără suflet și cu reguli artificiale. Este ușor de observat asemănarea cu discursul conservator anti-occidental, în care „calea specială” rusă și adevăratele valori „tradiționale” se opun societății occidentale presupus ipocrite și lipsite de suflet.
Și ceea ce este, de asemenea, foarte caracteristic culturii criminale este imposibilitatea de a distinge granițele dintre privat și public, al unuia și al celuilalt. „Rusul există ca într-o lume a nimănui și cineva vrea să-l captureze”, a scris sociologul Boris Dubin, în 2014, rezumând rezultatele anexării Crimeei. „Sau trebuie să suferi pentru că nu te-ai descurcat, nu ai avut curajul să o faci. Fie captură – fie iritare, dor, chin pentru că vrei să capturezi, dar este imposibil”.
Lipsa de interes pentru celălalt, ca diferit, negarea egalității și a limitelor proprietății și personalității, înțelegerea oricăror diferențe din punct de vedere ierarhic (mai slab / mai puternic, mai sărac / mai bogat, statut inferior / statut superior) – toate acestea, în condiții de lipsă prelungită de libertate și dezbinarea socială, dau naștere agresiunii și invidiei la nivelul întregii societăți.
Lucru care, în Ucraina, s-a revărsat în cele din urmă în crime, torturi, violuri și jafuri în masă.
Societatea este indiferentă la violență. Această indiferență este un obicei format
Așadar, în Ucraina, armata rusă exportă acum violența care traversează întreaga viață a țării. Rușii înșiși au fost de multă vreme incapabili să reziste violenței, iar unul dintre motive constă în prăbușirea totală a sistemului etic.
Pentru ca o persoană să se comporte etic și civic, normele unui astfel de comportament nu trebuie să fie consacrate doar la nivel de stat-lege sau în religie. Ele trebuie să fie susținute de structura socială însăși, să devină un consens informal.
Dar în societatea rusă din ultimele decenii, nu există nimeni și nimic care să aibă suficientă autoritate, independență față de instituțiile statului și care s poată stabili coordonatele morale. În toți anii de guvernare a lui Putin, guvernul a distrus constant legăturile sociale orizontale, începuturile auto-organizării civice și instituțiile publice, strivindu-le.
Acest proces este întărit de distrugerea reputației personalităților culturale și științifice – regimul le angajează în mod activ pentru a-i servi propriilor interese. Actori și regizori pe post de „apropiați” ai președintelui, un mediu academic corupt, dominat de teze achiziționate și „academicieni Petrikov” – toate acestea subminează însuși conceptul de autoritate morală, culturală sau științifică. În același timp, orice protest politic este constant discreditat ca fiind corupt.
În condiții de degradare a instituțiilor, autorităților și valorilor, societatea își pierde liniile directoare morale și capacitatea de reflecție complexă. Începe să perceapă ca standard cinismul, comercialismul și egoismul. În loc de solidaritate și empatie socială, dogma „propria cămașă este mai aproape de corp” face societatea extrem de amorfă și indiferentă.
O astfel de societate combină în mod paradoxal sentimente de narcisism și umilire, indiferența față de altul și dorința de a obține dreptate și respect pentru sine de la acesta.
În același timp, nu vrea să lupte pentru dreptate, nu este pregătită să arate respect față de nimeni. Și dacă reduci percepția de sine a unei astfel de societăți la o simplă frază, obții ceva de genul: „Nu poți avea încredere în nimeni, iar lumea este nedreaptă. Prin urmare, mă pot comporta după bunul plac, am dreptul la orice”.
Când războiul se va termina, mii de soldați ruși se vor întoarce în această societate, inclusiv cei care au comis crime de război în Ucraina. Nimeni nu va investiga aceste crime în Rusia, cel puțin sub actualul guvern.
Așa cum nimeni altcineva nu o făcuse anterior pentru a-i fei pe ei, deși acest lucru ar ajuta la reducerea nivelului de brutalitate pe care militarii îl aplică familiilor lor după încheierea războiului. Studiile efectuate în societățile occidentale (de exemplu, în SUA și Marea Britanie) demonstrează în mod convingător faptul că familiile veteranilor de război cunosc un nivel mult mai ridicat de violență împotriva partenerilor și copiilor decât media națională. Și, de asemenea, un nivel semnificativ mai ridicat de sinucidere, depresie, alcoolism și PTSD (sindrom de stres post-traumatic – n.tr.).
Societatea sovietică și post-sovietică s-a confruntat deja cu toate aceste probleme – după cel de-al doilea război mondial, războiul din Afganistan și războaiele din Cecenia. Evident, după încheierea războiului din Ucraina, societatea rusă așteaptă un nou val de cruzime.
Dar această societate este deja plină de violență de sus până jos.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
