De ce politicienii moldoveni nu zâmbesc?

Mi-am amintit de această replică a lui Kogălniceanu privindu-l marți seara pe la televiziunea publică pe un cunoscut politician de la Chișinău. Cu toate că prin felul în care acesta se îmbracă e unul dinte cei mai „glamuroși” și „stilați” politicieni moldoveni imaginea care apărea pe sticlă era cea de provincial, de „băiat de la țară” sau, mai eufemistic spus, cea de „intelectual în prima generație”. Afirmația mea nu conține vreo notă depreciativă, ci e o simplă constatare a unei realități: majoritatea celor care formează azi elitele intelectuale ale Moldovei sunt „băieți de la țară”, „intelectuali în prima generație”. Noi, „moldovenii de la țară”, cei care am răzbătut în Chișinăul rusesc, făcând o facultate și „fixându-ne în capitală”, suntem cu toții „țărani din ultima generație” și „intelectuali în prima generație„, adică „nici rac, nici pește”. Această condiție și-a lăsat adânc amprenta asupra psihologiei și mentalității generațiilor care s-au născut în ultima jumătate de secol în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și care azi au ajuns să conducă R. Moldova.

Nu numai politicianul vizat, ci, practic, toți politicienii noștri nu pot scăpa de condiția de „băieți de la țară” care, deși au ajuns în fruntea țării, nu sunt nici țărani, dar nici intelectuali. Ei au pierdut ceea ce era etic și frumos în țărani și nu au asimilat ceea ce este valoros în intelectuali. Majoritatea dintre ei se comportă încă aidoma unui țăran care vine o dată la câțiva ani în centrul raional să-și facă fotografii pentru pașaport și căruia, când i se leagă la gât cravata, se simte stânjenit și incomodat, îl strânge cămașa la gât, se sufocă.

…când li se pun întrebări incomode…

Cel mai pregnant și convingător se manifestă această condiție de „băiat de la țară” la politicienii noștri atunci când li se pun întrebări incomode. Și moderatoarea emisiunii vizate a încercat, foarte timid, să-i adreseze politicianului în chestiune câteva întrebări incomode. Chiar eram curios să-i văd reacția, să înțeleg dacă s-a îndepărtat, și cât de mult, de acel de „băiatul de la țară” pe care-l cunoscusem acum vreo șase-șapte ani și cât de mult s-a apropiat de standardele unui politician și intelectual european? Am constatat, cu părere de rău, că a rămas acolo unde era prin 2007-2009 când „a aruncat zarurile” și a sărit în apele învolburate ale politicii moldovene. După fiecare întrebare incomodă fața i se crispa și devenea lividă, iar încercarea de a zâmbi – chipurile, „asta nu mă afectează”! – se materializa într-un fel de rânjet forțat. Asta e, omul nostru politic nu s-a învățat să zâmbească, țăranul fudul din el nu a murit, parcurgând într-un termen prea scurt drumul de la stână la cabină. Iată aici am ajuns la întrebarea din titlul notițelor de astăzi: de ce politicienii noștri nu zâmbesc?

Urmăriți-i pe politicienii noștri la tv sau la întâlniri publice. Ei sunt în egală măsură jalnici și caraghioși, tragici și ridicoli. Respectând „protocolul”, țanțoși, de o solemnitate stupidă și jenantă, vecină cu prostia, pe o temperatură de 40 de grade ei sunt îmbrăcați în costume negre, cu cravate negre la gât, transpirați, stau gravi, cu mine rigide, supărate. Nici urmă de zâmbet. E o diferență ca între cer și pământ între ei și politicienii occidentali care mereu afișează un zâmbet larg, prietenesc. Orice am zice, dar la noi în Moldova doar un singur politician a reușit să se ridice în acest sens la nivelul politicianului occidental – e vorba de P. Lucinschi, supranumit și „șmecherilă”, „zâmbărețul”. Acesta, chiar și după ce îl trăsneai cu un articol în moalele capului, când te vedea, zâmbea larg și îți întindea mâna…(Ce întreprindea acolo, în culise, e altă poveste). Ceilalți, toți, erau (sunt) serioși, întunecați, încrâncenați: Snegur, Sangheli, Voronin, Filat, Lupu… Și actualul președinte Timofti le urmează pilda: mă gândesc ce nu-i ajunge acestui om să fie fericit? L-ați văzut vreodată să zâmbească larg, omenește? Când nu poate evita „impactul” cu jurnaliștii, îmbrăcat cu sacoul negru încheiat până la ultimul nasture, își trage o mască de om serios și-i privește pe toți cu suspiciune și un fel de frică amestecată cu ură.

Exemplul prost e molipsitor

Exemplul prost, se știe, e molipsitor și dacă nu zâmbesc șefii cei mari, nu zâmbesc nici șefii cei mai mici – miniștri, șefii de departamente, agenții, consilierii ș.a.m.d. Poate singura excepție o constituie ministrul Culturii, Monica Babuc. (Da, și deputatul V. Streleț, care, de asemenea își mai permite să „arunce” câte un zâmbet șmecher atunci când spune altceva decât gândește, dar el întotdeauna spune una, dar se gândește la alta. Oricum, e plăcut și asta). În rest, toți, sunt oameni „serioși”. Când apar la televizor, încruntați și posaci, te privesc bănuitor și malițios încât bietul telespectator începe a se gândi la modul serios dacă nu cumva este bănuit de ei de o faptă reprobabilă sau chiar de vreo crimă împotriva statului. (Eu personal trec de fiecare prin asemenea stare când sunt nevoit să vizitez vreo instituție de stat care „îmi prestează servicii” – funcționarele de la ghișeu își întâlnesc clienții (din banii cărora, apropo, există!) cu priviri grele, ochi răi și bănuitori, cu mutre acre și nemulțumite).
În mod normal eu aș pretinde ca politicianul care apare pe sticlă să fie vesel și să-mi zâmbească, chiar dacă știu că nu mă iubește, nu mă respectă, mă minte și mă manipulează. Fiindcă el trebuie să mă cucerească pe mine, nu eu pe el, fiindcă acesta are nevoie de votul meu, nu eu. Mutrele lor acre și cătrănite, privirile suspicioase îmi taie pofta de a mai fi activ politic, de a participa la alegeri, ba chiar mă fac să mă gândesc serios: oare nu cumva cu adevărat am ucis și eu pe cineva și am uitat? În caz contrar de ce s-ar uita ei la mine cu atâta răutate și bănuială?

Ce a fost va mai fi…

Astăzi tot mai multă lume se întreabă „cu cine votăm?” Într-adevăr, cu cine? Eu știu că toți sunt o apă și un pământ, că toți mă mint, că ei, cică, vor să rămână (sau să revină) la putere nu pentru a mă ferici pe mine. E foarte greu în situația dată să decizi. Eu anul acesta nu mă regăsesc moral și politic în niciun partid care aspiră la putere, dar la alegeri oricum va trebui să merg – mă va presa simțul datoriei civice! – o să-mi astup strâns nasul și o să votez pe cineva. Pe cine însă? Cred că voi da preferință unui partid care are lideri ce zâmbesc frumos. De azi înainte mă voi uita atent la televizor și voi urmări nu ce promit (fiindcă toți mă mint!), dar cum mă mint: cu ură și suspiciune sau cu bunăvoință și cu zâmbet larg pe buze? E și acesta un criteriu, nu? După ce ani la rând am votat oameni serioși și gravi, care m-au mințit, de ce să nu votez anul acesta niște mincinoși care pot zâmbi ca occidentalii, europenește?

…Așadar, iubiți cititori, începem! Vorba lui Kogălniceanu: scoateți-vă pălăriile și vă închinați, dragi alegători! Provincialul intră în scenă! Dacă zâmbește frumos, înseamnă că s-a europenizat și haideți să-l votăm! Să fim conștienți că „ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare”, adică și acesta ne va minți, dar ne va minți frumos, zâmbind, or, asta nu e deloc puțin în vremurile noastre încrâncenate și tulburi.