Despărțiți în fiecare zi

Am urmărit la televizor slujba de sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului, ca unul care a înțeles ce se întâmplă acolo. Nu vorbesc de clădire în sine sau de părerea unora despre necesitatea acestei clădiri, un secol mai târziu de la planificarea unui astfel de lăcaș, ci de modul în care se face o slujbă de sfințire și ce înseamnă ea pentru mine. Îi pot înțelege pe toți cei nemulțumiți. Dacă era după mine, aș fi vrut ca biserica să nu folosească deloc bani publici. Pe de altă parte, tot după mine dacă era, nu mă deranja ca impozitul reținut din veniturile familiei mele să meargă acolo. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Ci despre lucruri mult mai simple.

Am mii de prieteni care s-au opus din start acestui proiect, dar am tot atâția prieteni, care l-au susținut, inclusiv financiar. Și nu vă lăsați manipulați: sunt oameni deștepți și într-o tabără, și în cealaltă; cum sunt și oameni puși pe harță și într-o parte, și în cealaltă. Nu mă deranjează când omul își argumentează punctul de vedere. Am citit comentarii pertinente la mulți dintre prietenii mei. E dreptul fiecăruia și nu o dată am simțit că au dreptate din anumite puncte de vedere. Și atunci, mă întrebați legitim, ce anume mă deranjează.

În primul rând, cei care înjură, care iau peste picior, care batjocoresc, ironizează, ne numesc pe toți – preoți și creștini – idioți, spălați pe creier, pupători de oase ș.a.m.d. Mă deranjează toți cei care în loc să spună: „din punctul meu de vedere patriarhul greșește pentru că…”, se apucă și îl înjură pe patriarh, înjură clerul, înjură bătrânii, înjură sunetul clopotelor – pe internet, în poezii, în articole, în desene. Direct sau nu, mă înjură și pe mine, prietenul lui cu care a mâncat cândva o pâine. Ca un soț nemulțumit care în loc să discute cu soția ce îl nemulțumește, se apucă să o înjure.

În același rând, mă deranjează fățărnicia. Cei care fără să știe măcar de ce hainele preoților sunt așa cum sunt se pun să critice. E mai corect să critici ceea ce cunoști. În aceeași categorie sunt cei deranjați de mașinile preoților. Cine mi-a citit textele de-a lungul anilor știe că sunt printre primii care a criticat întotdeauna acest aspect. Dar am făcut-o din poziția unuia care nu are nici casă, nici mașină și care e la fel de deranjat și de mașinile pastorilor baptiști. Când știu clar ce mașină au câte unii care se leagă de acest aspect, mă deranjează. Tot aici se încadrează ipocrizia din comentariile unor basarabeni, parte a Bisericii Ortodoxe Ruse, care nu e mai puțin opulentă. Nu văd de ce se preocupă de curtea vecinului. În fine.

Însă cel mai mult deranjează răutatea. Felul în care putem executa public un prieten, doar pentru că nu ne împărtășește opiniile. Un val de furie aruncat brusc în capul unui om pentru că spune că a simțit prezența Duhului Sfânt la slujba de sfințire. Crezi că îl convingi că nu e așa? Nu. Atunci de ce arunci cu pietre în bucuria lui? Crezi că el te va convinge pe tine? Nici asta. Atunci fie nu aveți ce împărți ca prieteni, fie vă iertați și respectați.

P.S. Un prieten din cea mai scurtă listă de prieteni, de o inteligență covârșitoare, un mirean prin excelență, cu lecturi, dar nu cu studii de teologie, mi-a scris despre participarea la sfințirea catedralei. A făcut mii de kilometri, din străinătate. Din acea diasporă pe care spunem că o iubim. Venind dintr-o instituție importantă de acolo, acest prieten mi-a scris: că da, îmbulzeala a fost pe bune, nu au mințit televiziunile, înnebunitoare și enervantă, dar că – fie și în aceste condiții – nu a regretat să fie acolo, că a fost impresionat de frumusețea catedralei (e un om cu o cultură artistică destul de serioasă) și că nu a fost la fel de frig ca atunci când a așteptat în străinătate câteva ore să îl voteze pe Iohannis. Oare nu are dreptul (dreptate) să facă aceste afirmații sau trebuie înjurat, pus la zid și numit idiot? Cred că se trec niște limite în modul în care sunt exprimate nemulțumirile, iar dincolo de aceste limite pălmuim libertatea și obrazul celor de lângă noi.