Nu voi face un bilanţ, cum ar cere-o genul, pentru că, pentru români, anul 1812 încă nu a devenit istorie moartă.
…S-a scurs un an de la lansarea cunoscutei Declaraţii a Grupului de iniţiativă privind marcarea a 200 de ani de la Pacea de la Bucureşti. Am urmărit cum s-au manifestat presa, intelectualitatea, clasa politică şi oamenii simpli vizavi de acest eveniment. Înţeleg, parcurgem o perioadă turbulentă când presa îşi caută o nouă identitate. Astăzi altceva primează în presă, bunul-simţ, patriotismul, corectitudinea nu fac audienţă şi nu ridică ratingul… „Cine va deveni miss Ţibirica”, de exemplu, este un subiect de presă mai important decât o conferinţă ştiinţifică internaţională dedicată unei date cruciale din istoria neamului. Ce a zis despre Unire cel mai iubit dintre găgăuzii de la Comrat e mai important decât ce a spus despre anul 1812 academicianul Dan Berindei de la Bucureşti. Asta e realitatea, faţa presei de azi: în timp ce luni se desfăşura la Academia de Ştiinţe din Chişinău Conferinţa internaţională „Basarabia – 1812. Problemă naţională, implicaţii internaţionale”, cea mai mediatizată ştire în presă a fost cea despre „sondajul lui Dodon” despre istoria Moldovei.
Concluzia e una: astăzi de la presă nu prea ai ce cere. Pe frontul acesta a venit o nouă generaţie, care ştie puţină gramatică şi lucrează pentru rating şi audienţă. Jurnalismul clasic, de opinie, cel cu „implicaţii” şi… complicaţii a dispărut sau e pe cale de dispariţie, nu mai e la modă. „Nepărtinirea şi echidistanţa” jurnalismului de inspiraţie anglo-saxonă împing spre necarosabil jurnalismul angajat, pus în slujba idealurilor societăţii. În ultimii doi-trei ani, la Chişinău e pe cale să învingă un jurnalism flioşcăit, neangajat, fără idei şi principii. Am urmărit cum a prezentat această presă neangajată manifestarea de duminică consacrată împlinirii a 200 de ani de la anexarea în 1812 a Basarabiei, organizată de forţele proromâneşti de la Chişinău în frunte cu liderul PNL, Vitalia Pavlicenco. Toate „portalurile de ştiri”, fără excepţie, „echidistante” fiind, au pus pe picior de egalitate cele 5-6-7 mii de manifestanţi proromâni cu cei 15-20 de ţipălăi ruşi, deghizaţi în „patrioţi moldoveni”. (Doar un singur exemplu: reporterul de la www.inprofunzime.md a văzut în PMAN doar „drapele ale Romaniei” şi… „avioane de hartie” toate împreună formând… o „nebunie”. Citez: „Nebunie în Piata Marii Adunari Nationale unde astazi s-au adunat mii de participanti la Marsul Unirii. Manifestantii, printre care reprezentanti ai Partidului National Liberal, au fluturat drapele ale Romaniei in fata cladirii Guvernului. De cealalta parte, langa Arcul de Triumf, au manifestat cativa zici de simpatizanti ai partidului Patriotii Moldovei. Acestia au aruncat avioane de hartie in directia unionistilor si au scandat "Noi suntem acasa!". Frumos spus, ca într-un denunţ al unui turnător: „manifestanţii, printre care reprezentanţi ai PNL, au fluturat drapele ale României în faţa clădirii Guvernului”. După o astfel de „ştire”, foarte „echidistantă şi nepărtinitoare”, nu poate urma decât un singur lucru – arestarea celor care „au fluturat drapelele României în faţa clădirii Guvernului R. Moldova”…)
Apropo, după „Marşul Unirii” de duminică nu cred că se va mai găsi cineva care să-i eticheteze pe participanţii la el drept „marginali şi extremişti”. Adevăraţii marginali şi extremişti erau cei de lângă Arcul de Triumf, cărora, chiar nu înţeleg de ce, Primăria le-a permis să… „manifesteze”.
…O scurtă digresiune, deloc lirică, la acest subiect. Luni, în cuvântul său de salut, directorul Institutului Cultural Român, dr. Petru Guran, referindu-se la locul şi semnificaţia anului 1812 în istoria românilor, a remarcat printre altele că „istoria nu are un scop” şi că noi azi „nu aniversăm, ci, eliberaţi de povara ideologiei, celebrăm libertatea de a vorbi deschis, liber pe această temă”. E adevărat, „istoria în sine nu poate avea un scop”: scopuri au cei care fac istoria, dar şi cei care scriu istoria. Până mai ieri, istoria s-a făcut cu ghioaga, arcul, puşca, cu tancul şi cu bomba atomică. Astăzi, istoria se face cu pixul, ba nici cu pixul, ci direct cu calculatorul. De aceea, mâine-poimâine statele nu vor mai aproba bugete pentru înarmare şi apărare, ci pentru întreţinerea presei, îndeosebi a celei „operative” care nu cere multă gramatică, deontologie, principii şi patriotism. Am încheiat digresiunea deloc lirică…
Acum o concluzie de ordin mai general. Felul cum s-au pregătit şi cum au marcat românii una din datele cele mai tragice din istoria lor explică totul despre ei şi despre ambiţiile lor de viitor. Cu excepţia comunităţii ştiinţifice a istoricilor şi a unor forţe politice, necontrolate de ruşi (mă refer la cele „moderate” de Vitalia Pavlicenco), dar considerate „marginale” de către „pragmaticii” noştri de fabricaţie recentă, intelectualitatea şi clasa politică de pe ambele maluri ale Prutului au dat dovadă de oportunism, laşitate şi chiar ticăloşenie. Îmi fortific această afirmaţie şi prin protestul unor organizaţii civice care intenţionează să ceară demisia conducerii postului public de televiziune TVR de la Bucureşti pentru faptul că „a ignorat Marşul Unirii de la Chişinău, la care au participat peste 7000 de persoane”. Potrivit acestor organizaţii, „evenimentul din R. Moldova, în care se cere reunirea celor două state româneşti, a fost tratat de redacţia de ştiri de parcă la conducerea TVR ar fi o întreagă agentură rusească”…
Dar de ce să ne ducem tocmai la Bucureşti? Noi avem „tevereul” nostru: mimând pluralismul politic şi echidistanţa (nepărtinirea), televiziunea noastră publică a oferit cu generozitate tribuna unor „istorici” gen Tabără şi Durakov, de parcă opinia publică nu ar cunoaşte poziţia lor! De parcă nu aceşti durakovi au dominat televiziunea publică în perioada regimului comunist…
…S-a dus şi această zi de 16 mai… Şi după 200 de ani de ocupaţie rusească în Chişinău au mai rămas români care nu au uitat că acest pământ e românesc şi le-au amintit şi ruşilor acest lucru. Oficialităţile nu s-au solidarizat cu ei pentru a nu-i supăra pe ruşi cu care se află în relaţii de „parteneriat strategic”. Dacă laşitatea naţională şi ticăloşenia politică vor fi şi în continuare cartea noastră de vizită, la alt trist jubileu, peste o sută de ani, s-ar putea ca în R. Moldova să nu mai rămână nici un român, ea fiind populată numai de dodonei bolfoşei şi rumenei…
Iată de ce, dacă „istoria nu are un scop”, trebuie ca noi, făuritorii de istorie, să avem un scop.
