Vrăbiuţele îşi continuau zbenguiala printre ramurile îngheţate ale liliacului de la căpătâiul „soldatului de zinc”, iar mie, la un moment dat, mi-au zburat gândurile aiurea. Nu ştiu din care imbold am vrut să cred că, subit, au dispărut toate fusurile orare şi că departe, la Kandagar, pe ciulinul de la căpătâiul unui mormânt fără de cruce, se bucură de presimţirea primăverii alte două vrăbiuţe. Şi că aici, la marginea sinistrului oraş afgan, chiar în acest moment este adus la locul de veci un mort obişnuit, exact ca cel din cimitirul moldovenesc. Şi că, la fel de subit, peste lume s-a lăsat liniştea. Iar vrăbiuţele – şi ale noastre, şi ale lor – privesc atente la aceşti oameni stranii care caută adevăratul motiv pentru care şi-au omorât copiii.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
