Opinii și Editoriale

Eșecul liberalilor ruși. Anne Applebaum: Imperiul rus trebuie să moară

Pe parcursul sfertului de veac al existenței sale formale Școala de Educație Civică din Moscova nu a avut vreun campus, o programă și nici profesori. În schimb Școala a organizat seminarii pentru politicieni și jurnaliști, coordonate de alți politicieni și jurnaliști din Rusia și de pe tot cuprinsul lumii. Funcționa într-un apartament din Moscova deținut de fondatorii Școlii, Lena Nemirovskaia și Iuri Senokosov. S-au cunoscut în anii ’70 când lucrau la un jurnal de filozofie sovietic, împărtășind aceeași ură față de politica arbitrară și violentă care le configurase aproape întreaga viață. Tatăl lui Nemirovskaia a fost deținut în gulag. Senokosov mi-a spus cândva că nu poate mânca pâine neagră rusească, fiindcă gustul ei îi amintește de sărăcia și tragedia copilăriei sale în URSS.

De asemenea, amândoi credeau că Rusia se poate schimba. Poate nu foarte mare, poate nu foarte spectaculoasă, dar o schimbare totuși. Nemirovskaia mi-a spus cândva că marea ei ambiție era doar să facă Rusia „un pic mai civilizată” prin expunerea oamenilor la idei noi. Școala lor, practic o continuare a conversațiilor dintre ei din bucătărie, era menită să îndeplinească doar acel obiectiv unic, non-revoluționar, susține Anne Aplebaum în The Atlantic.

Școala a prosperat vreme îndelungată. Nemirovskaia apreciază că din 1990 până în 2021 peste 30.000 de oameni – parlamentari, consilieri municipali, antreprenori, jurnaliști – au participat la seminariile organizate în toată țara pe teme juridice, electorale și jurnalistice. La seminarii au venit să vorbească redactori britanici, miniștri polonezi și guvernatori americani; sprijin financiar au primit de la o varietate la fel de mare de fundații și filantropi din America, Europa și Rusia. Am luat parte eu însămi la vreo 12 astfel de seminarii, la care am vorbit în principal despre jurnalism.

Însă Școala a rămas mereu o organizație rusească, construită de ruși pentru ruși. Temele de discuție au fost alese pentru că ele îi interesau pe ruși și, mai târziu, și pe georgienii, belarușii și ucrainenii care au participat la seminarii. Îmi amintesc un seminar deosebit de plictisitor (pentru mine) despre federalismul scandinav, pe care participanții l-au găsit fascinant întrucât, provenind din societăți extrem de centralizate, nici nu-și imaginaseră măcar vreodată varietatea de relații care poate exista teoretic între administrația națională și administrațiile regionale.

La acea vreme proiectul nu părea naiv, idealist sau radical, și cu atât mai puțin subversiv. Chiar și în primul deceniu al președinției lui Putin politica democratică era restricționată dar legală în Rusia; opiniile opoziției erau tolerate, atâta vreme cât nu atrăgeau prea multă susținere populară; și existau numeroase inițiative de organizare a unor dezbateri, seminarii și prelegeri despre democrație și stat de drept. Nemirovskaia mi-a spus că nu i-a trecut niciodată prin cap că ea se ocupa de fapt cu crearea unei organizații „dizidente”. Din contră, activitatea ei era menită să sprijine exact acel tip de transformare pe care susțineau că și-l doresc oamenii aflați la putere în Rusia anilor ’90. Dar, încet-încet, acei oameni fie au fost înlăturați, fie s-au răzgândit. La seminarii au început să-și fac apariția ofițeri ai FSB, poliția secretă rusă, și să pună întrebări. În presa rusă au început să apară articole negative despre Școală. În fine, statul a desemnat Școala drept „agent străin” și i-a impus să se recomande ca atare.

Școala a fost închisă în 2021. Nemirovskaia și Senokosov și-au vândut apartamentul și s-au mutat la Riga, în Letonia, unde țin și acum seminarii, doar că pentru exilați. Mulți dintre prietenii, colegii și foștii lor cursanți au plecat și ei, pe rând, din țară. În primăvara lui 2022, după invadarea Ucrainei, acel firișor de refugiați a devenit un șuvoi. Zeci de mii de jurnaliști, activiști, juriști și artiști ruși au părăsit țara, luând cu ei orice va mai fi rămas din instituțiile independente de presă, editoriale, culturale și artistice. Printre ei au fost și mulți oameni care vor fi participat cândva la un seminar despre guvernarea locală al Școlii de Educație Civică din Moscova.

Acel moment a fost resimțit de mulți oameni din Rusia și din afara ei ca un epilog. Dar nu a fost – fiindcă poveștile precum aceasta nu se sfârșesc niciodată.

Ideile se deplasează în timp și spațiu, uneori în feluri surprinzătoare. Ideea că o țară ar trebui să fie diferită – diferit guvernată, diferit organizată – poate proveni din cărți vechi, de la călători în străinătate sau pur și simplu din imaginația propriilor cetățeni. La momentul de apogeu al imperiului rus, în secolul 19, sub cârmuirea unora dintre cei mai mari autocrați ai acelor vremuri, au înflorit o mulțime de mișcări reformiste: social-democrați, țărani reformiști, susținători ai sistemelor constituționale ori parlamentare. Chiar și indivizi născuți în elita imperială rusă au ajuns să gândească diferit de clasa lor socială. Leo Tolstoi a evoluat într-un partizan al pacifismului de renume mondial. Tatăl scriitorului Vladimir Nabokov ținea discursuri publice înflăcărate în anii de dinaintea revoluției ruse, scotea un ziar liberal și a ajuns o vreme după gratii. Fiul lui își amintea ulterior că în serile în care tatăl său organiza întâlniri politice „holul găzduia o mulțime de cojoace și galoși”, iar invitații rămâneau la discuții până noaptea târziu.

Chiar și la acea vreme, statul îi oprima pe cei care gândeau diferit. Mihail Zigar, un scriitor rus și fondator al postului independent TV Rain, a scris o carte intitulată „Imperiul trebuie să moară”, în care relatează printre altele povestea gânditorilor independenți forțați să părăsească Rusia la începutul secolului 20, dintre care unii s-au întors în timpul revoluției, contribuind la schimbarea țării. Acela era un moment în care „numărul emigranților politici ruși era într-atât de mare încât se vorbea despre o societate civilă rusă alternativă”, a scris el. „Diaspora rusă nu mai e o ramură a Rusiei; nu mai este clar care e ramura și care este trunchiul.”

Cei mai mulți dintre ei nu reușeau să înțeleagă un lucru important: nici atunci și nici mai târziu cei mai mulți liberali ruși nu au înțeles că însuși proiectul imperial constituie sursa autocrației din Rusia. Armatele rușilor albi au pierdut în fața bolșevicilor în parte și pentru că au refuzat să-și unească forțele în 1918-1920 cu Polonia proaspăt independentă și cu Ucraina, care lupta pentru independență. Ideile democratice nu au triumfat nici în ramură și nici în trunchi în anii ce au urmat revoluției ruse, în parte și fiindcă statul a avut nevoie să folosească extrem de multă violență pentru a menține Ucraina, Georgia și alte republici în cadrul URSS.

Totuși, nici măcar deceniile de teamă și foamete care au urmat revoluției nu au putut lichida credința că un altfel de stat e posibil. Din negura sovietică au continuat să tot apară noi generații de gânditori. Unii dintre ei au pus umărul la lansarea mișcării moderne a drepturilor omului. Alții, cum sunt și fondatorii și cursanții Școlii de Educație Civică din Moscova, au încercat să creeze o Rusie alternativă în anii de după prăbușirea URSS-ului.

Evident că au fost înfrânți de încă un dictator care se folosește de un război imperial pentru a-și lichida inamicii și a disemina frica pe tot cuprinsul Rusiei. Totuși, chiar și acum, când majoritatea rușilor rămâne tăcută, când rușii sunt manipulați prin propagandă și sloganuri naționaliste, peste 17.000 de ruși din interiorul țării au protestat atât împotriva regimului cât și a apatiei concetățenilor lor, s-au opus imperialismului rus și au fost arestați și întemnițați din acest motiv. Câțiva sunt politicieni binecunoscuți, care ar fi putut părăsi demult țara, precum Vladimir Kara-Murza și Ilia Iașin. Politicianul din opoziție Aleksei Navalnîi a fost încarcerat în ianuarie 2021; a fost ținut în izolare, însă cu ocazia unei ședințe de judecată din 21 septembrie el a reușit să denunțe războiul „criminal” și să-l acuze pe Putin că vrea să „mânjească sute de mii de oameni cu acest sânge”. Pe 30 septembrie i-a fost publicat un eseu, scos pe ascuns din celula lui, care zugrăvește o Rusie post-Putin și care cere înlocuirea actualului sistem prezidențial al Rusiei, decăzut acum complet într-o autocrație autentică, cu o republică parlamentară. În loc să pozeze într-un nou salvator al imperiului, el propune o cu totul altă Rusie.

În afara țării, sute de mii de ruși obișnuiți încep să înțeleagă cât de strâns legate sunt imperiul și autocrația. Unii dintre noii exilați au abandonat orice preocupare politică, și mulți nu fac altceva decât să fugă de înrolare. Însă foarte mulți dintre ei se opun războiului din străinătate, prin intermediul unor site-uri în limba rusă care relatează despre război și încearcă să le transmită informații rușilor din Rusia. TV Rain, închisă în martie de guvernul rus, transmite acum din nou, online, din Riga. Echipa lui Navalnîi, rămășițele marii lui organizații naționale, produce clipuri cu milioane de vizualizări pe YouTube, care încă mai poate fi accesat din Rusia.

O mulțime de organizații și indivizi vor să țină în viață ideea unei altfel de Rusii, să creeze o „societate civilă alternativă” în afara Rusiei, nu foarte deosebită de versiunea din secolul 20 descrisă de Zigar, devenit acum el însuși un exilat. Garri Kasparov – fostul campion mondial la șah, devenit între timp politician democrat, organizator al protestelor de stradă din Moscova din anii 2000 și ajuns acum persona non grata în țara în care cândva era un erou – mi-a spus recent că speră să construiască un soi de „Coreea de Sud virtuală”, o opoziție în exil care să se poziționeze în antiteză cu Rusia, care aduce acum tot mai mult cu Coreea de Nord. Unul dintre proiectele lui Kasparov, Free Russia Forum [Forumul Rusia Liberă], reunește cu regularitatea diverse ramuri ale comunității ruse din exil, inclusiv facțiuni care se ceartă între ele.

Cel puțin dintr-un punct de vedere, toți acești exilați din secolul 21 se deosebesc de predecesorii lor din secolul 20: ei rămân în exil sau în închisoare din cauza unui război groaznic de cucerire imperială. În consecință, mulți dintre ei se opun nu numai regimului, ci și imperiului; pentru prima dată există printre ei voci care argumentează că nu numai regimul trebuie să se schimbe, ci și definiția națiunii. Kasparov este unul dintre mulții care argumentează că doar înfrângerea militară poate aduce schimbarea politică. El crede acum că democrația va fi posibilă doar atunci „când Crimeea va fi eliberată și când drapelul ucrainean va flutura peste Sevastopol”.

Această idee – că ar putea exista o altă Rusie, o Rusie care să fie stat-națiune, iar nu imperiu – nu prea este populară în Ucraina pe moment. Din contră, mulți ucraineni consideră că opoziția democrată rusă e la fel de vinovată, la fel de imperialistă și la fel de responsabilă pentru război ca și non-dizidenții. Cu siguranță e adevărat că nu toți cei care au fost numiți „liberali ruși” până acum se opun imperiului sau lui Putin. Unii dintre ei sunt tehnocrați care pledează pentru o dictatură în stil Pinochet ori personaje mondene care lasă impresia de „liberalism” prin fotografii din sejururi europene postate online. Jurnalista ucraineană Olga Tokariuk argumenta recent pe Twitter că „până și «liberalii» ruși își exprimă în mod repetat idei imperialiste privind politica externă și Ucraina. Există toleranță față de război și aversiune față de democrație”. Multă lume întreabă: unde sunt protestele în masă ale refugiaților ruși din Londra și Tbilisi? De ce nu iau atitudine miile de exilați, nu doar cei câțiva care scriu pe site-uri?

Argumentul cum că nu există „ruși buni” are într-adevăr o profundă logică emoțională, dar și una politică, și nu numai pentru ucraineni. În definitiv, liberalii ruși au dat greș și cu alte ocazii. Au dat greș în anii 1900, în anii 2000 și dau greș și acum. Ei nu l-au putut opri pe Putin, nu au putut împiedica actuala catastrofă. Unii dintre ei nu au reușit, cel puțin până de curând, nici măcar să înțeleagă că imperialismul rus e cel care alimentează și încurajează autocrația rusă – să înțeleagă de ce, așa cum proclamă titlul cărții lui Zigar, imperiul trebuie să moară. Se poate sesiza mânia provocată de acest eșec în tonul schimbat al discursurilor ținute de președintele ucrainean Volodimir Zelenski. În ajunul războiului Zelenski li se adresa direct rușilor, în limba rusă, cerându-le să împiedice ceea ce urma să se întâmple: „Își doresc rușii războiul?”, întreba el retoric. „Răspunsul nu depinde decât de voi, cetățeni ai Federației Ruse.” Dar fiindcă ei nu au oprit nimic, Zelenski s-a alăturat mai recent celor care cer interzicerea vizelor turistice pentru ruși în Europa, pe motiv că rușii ar trebui să „trăiască în lumea lor proprie până când își vor schimba filozofia”. După ce Putin și-a anunțat mobilizarea în septembrie, Zelenski a fost chiar și mai explicit. Rușii n-ar trebui să fugă din țară pentru a scăpa de înrolare, ci ar trebui „să luptați pe străzile voastre pentru libertatea voastră”, le-a transmis el. Și filozoful ucrainean Volodimir Iermolenko a argumentat că rușii care și-au părăsit țara cel mai recent nu fug de război, ci doar de mobilizare: „Dacă fie și numai aceste sute de mii de oameni care fug de mobilizare s-ar fi împotrivit războiului din interiorul Rusiei, războiul s-ar fi încheiat. Niște lași.”

Chiar nu există nici o cale de a te opune acestui raționament. Evident că rușii ar fi trebuit să lupte, că trebuie să lupte. Dar e important totuși să ne amintim că câțiva dintre ei au luptat și că mereu vor exista câțiva care vor lupta. Poate că această categorie are nevoie de un nou nume – ei nu sunt „liberali ruși”, ci „ruși anti-imperiu” sau „ruși pro-democrație” ori „ruși pro-libertate”. Unii au ajuns la această concluzie printr-o analiză atentă, alții instinctiv. În discuții purtate recent unii ruși mi-au spus că au avut o mătușă dizidentă în URSS sau un prieten apropiat din Ucraina pentru a-mi explica de ce speră ca țara lor să sufere o înfrângere militară decisivă.

Astfel de conexiuni sunt întâmplătoare, accidentale. Dar întâmplarea și accidentalul explică de ce obiectivul modest asumat de Lena Nemirovskaia – să facă Rusia un pic mai civilizată – nu a fost pe de-a-ntregul naiv. Fiindcă nu există nimic inevitabil, nimic genetic, nimic predeterminat în privința unei țări și a guvernului ei. Numai dictatorii cred că există legi ale istoriei cărora trebuie să le dea ascultare. Democrații, din contră, știu că statul se va ajusta în cele din urmă pe măsura societății, iar nu invers – iar societatea, prin definiție, e într-o continuă schimbare.

Povara culturală a trecutului e grea, iar năravurile autocrației – mai ales obișnuința de a trăi în frică – sunt persistente. Atracția puterii e la rându-i mare. Oamenii care o dețin nu vor vrea s-o piardă, iar următorul guvern al Rusiei ar putea fi chiar mai represiv decât cel care conduce țara acum. Dar accidentele chiar se întâmplă; evenimentele neașteptate au loc. Țările evoluează, creându-și guverne mai bune uneori, mai rele alteori. Imperiile se prăbușesc: imperiul rus s-a prăbușit, imperiul sovietic s-a prăbușit și, mai devreme sau mai târziu, se va prăbuși și noul imperiu rus al lui Putin. Din celula în care e închis, Kara-Murza a subliniat că cei peste 17.000 de protestatari anti-război arestați îi depășesc de departe pe cei șapte oameni săltați de poliția moscovită din Piața Roșie în 1968, când URSS a invadat Cehoslovacia pentru a nu-i permite acelei țări să se schimbe. Nemirovskaia, din exilul ei de la Riga, mi-a transmis recent că munca ei nu a fost zadarnică. Ea încă mai crede că cele trei decenii post-sovietice și-au lăsat amprenta asupra țării: orice se va întâmpla acum, „nu vom mai trăi niciodată așa cum trăiam atunci”. Leonid Volkov, liderul organizației din exil a lui Navalnîi, mi-a spus anul trecut că el crede că cel mai important lucru pe care-l pot face el și colegii lui este să fie pur și simplu pregătiți pentru schimbare, oricând va veni ea.

Am mai explicat că nu există nici o garanție că democrația americană poate supraviețui, că orice se va întâmpla mâine în America depinde de ce fac americanii astăzi. Dar același lucru e valabil și pentru Rusia. Viitorul țării va fi configurat nu de legile mistice ale istoriei, ci de modul în care conducătorii și cetățenii ei vor asimila și interpreta tragedia acestui război șocant, brutal, inutil. Cel mai bun mod prin care străinii pot ajuta Rusia să se schimbe este să ajute Ucraina să-și recupereze teritoriile și să înfrângă imperiul. Putem de asemenea să continuăm să-i susținem pe acei ruși, oricât de puțini ar fi, care înțeleg de ce înfrângerea constituie singura cale către modernitate; de ce eșecul militar este necesar pentru crearea unei societăți deschise, mai prospere; și de ce, încă o dată, imperiul trebuie să moară. Nu e nevoie să ne apucăm să căutăm niște „ruși buni” idealizați – nici un salvator nu se va ridica pentru a tămădui țara, nici acum și nici în veci. Însă rușii care cred că un viitor diferit e posibil vor tot încerca să-și schimbe țara – și într-o bună zi vor reuși. Până atunci, nimeni n-ar trebui să-i recunoască vreodată lui Putin dreptul de a defini ce înseamnă să fii rus. El nu deține acea putere.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Timpul.md şi pe TELEGRAM!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *