Despre soluţiile pe care lumea „de azi” ni le oferă. (Asta exact după ce vă spuneam că între lumea „de atunci” şi cea „de azi” nu există nicio diferenţă.) Vorbeam despre necesitatea oamenilor de a deveni un exemplu în spaţiul în care trăiesc, fără a face uz de convingerile lui religioase.
Şi m-am gândit atunci că e o soluţie bună. Să trăieşti într-un mediu laic vorbind de virtuţi – la general – şi mai ales încercând tu însuţi să fii virtuos ca să devii un exemplu. Oamenii din jur îţi vor vedea viaţa şi o vor asocia cu convingerile tale religioase. Vă spun sincer, mi s-a părut în acel context un lucru bun, o cale de mijloc, un fel de mărturisire. Însă acasă am regândit datele problemei. M-am întrebat încă o dată, în linişte, dacă asta este o cale de mărturisire. Şi a doua oară mi-am spus că nu e bine. De ce să mă folosesc de basme sau pilde laice când Biblia e pe noptieră alături de Patericul egiptean? De ce să maschez iubirea lui Dumnezeu cu imaginea unei lumi împăciuitoare?
De-a lungul vieţii, m-am lovit de mai multe ori de ironia (prietenească sau nu) a oamenilor cu care am fost în contact. Şi acest fapt se vede cel mai uşor din porecle. În facultate mi s-a spus Isaia – în primii ani de studiu, ca un nume menit să vorbească despre „vina” mea de a memora citate biblice, apoi prea puţini mi-au făcut cinstea de a-mi spune Olimpiada. Cel mai des, în ultimii ani de studiu, mi se spunea Maica Sofronia. Tot o glumă. Când am ajuns la Catedra de religie, în calitate de profesoară, au fost două porecle care m-au însoţit până astăzi: Preoteasa şi Părintele. Între scriitori, de data asta cu drag, am fost numită Dogmatista (fiind licenţiată în Dogmatică ortodoxă).
Nu am suferit niciodată din pricina acestor porecle. Pentru că, într-un fel sau altul, ele mărturiseau credinţa mea. Şi mai ales nu am suferit, fiindcă fiecare din aceste nume era mai presus de comportamentul meu, aşa că nu aveam de ce să sufăr, cu toate că, pe vremea în care mi se spunea Isaia, mi se îndesau cotoare de măr în buzunare, hârtii în geantă etc. De unde am dedus că nu prea eram iubită de colegii mei.
Şi regândind, reevaluând toate aceste contexte, mi-am dat seama că nu aş accepta o situaţie în care aş schimba etica pe morală. Fiindcă etica dă o soluţie pentru maximum 80 de ani, pe când morala e pentru veşnicie. Nu aş putea vorbi de Bine, Adevăr, Frumos ca valori universale, numindu-le pur şi simplu Binele, Adevărul, Frumosul, când ştiu că acestea sunt depline în Hristos. Aş preda oricând religia, chiar dacă pentru mine e mult mai multă responsabilitate în predarea religiei, decât în cea a limbii şi literaturii. Fiindcă una e să fii responsabil de cultura unui om, şi cu totul altceva e să fii implicat în mântuirea lui.
Nu pot vorbi de lucrurile bune din lume, evitând să vorbesc de sursa, cauza şi izvorul binelui care e Dumnezeu. Cum să le spui oamenilor despre pâine fără să vorbeşti de grâu? Şi dacă serviciul meu e unul laic, cel puţin voi putea să îmi port crucea, să îmi mărturisesc credinţa şi să îmi asum confesiunea. Iar remarcile colegilor de serviciu: „Ai grijă că te aude Moni, dacă glumeşti cu lucrurile sfinte”, nu mă deranjează, din contră. Raportarea asta e bună. Da, sunt ortodoxă, cred în Sfânta Treime, în Înviere, în tot ce mărturiseşte Biserica şi nu mă ruşinez, nu mă ascund şi nu îi pot învăţa pe alţii despre valori, evitând cu bună ştiinţă numele lui Dumnezeu. Nu voi sta niciodată la o masă la care se spun bancuri cu Iisus, nu voi asculta hule împotriva Bisericii tăcând din gură, nu mă voi teme să îmi mărturisesc credinţa în faţa lumii. Şi mai ales, nu voi putea să schimb etica – oricât de folositoare ar fi – cu Morala ortodoxă.
Fiindcă, până la urmă, drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Iar diavolul când i-a amăgit pe protopărinţii noştri – Adam şi Eva – a avut grijă să le „cosmetizeze” răul într-atât, încât să fie frumos, atrăgător şi convingător. Şi o spun ca o mică atenţionare în post, să ne ajute Dumnezeu ca la sfârşitul acestei vieţi să putem spune ca Sfântul Apostol Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Timotei, 4; 7).
