Există oare o nouă proză basarabeană?

Toate încercările de-a o tăgădui sunt pur şi simplu de-a surda şi par mai mult decât ridicole. Da, ce mai la deal la vale, într-adevăr, există o nouă proză basarabeană, care a început cam odată cu publicarea romanelor Pizdeţ de Alexandru Vakulovski şi Iepurii nu mor de Ştefan Baştovoi (iar asta se întâmpla cam aproape cu un deceniu în urmă) şi a continuat cu cărţile de proză (unele publicate doar pe bloguri) ale lui Oleg Carp, Pavel Păduraru, Oleg Garaz, Mitoş Micleuşanu, Iulian Ciocan, Vasile Ernu sau Mihai Vakulovski şi lista rămâne deschisă. Scurt pe doi, noua proză basarabeană a venit în literatura română (nu doar din R. Moldova, ci şi din România) cu un nou limbaj (mai direct, limbă vorbită, oralitate basarabeană, limbaj argotic, limbaj care individualizează personajele), personaje noi (să zicem, tânărul basarabean rebel), naratori noi, alte perspective de-a înfăţişa lucrurile şi cu un nou univers existenţial. Noua proză basarabeană nu numai că şi-a inventat propriile sale teme, dar cea dintâi i-a arătat spatele modelului Borges care era dominant în epocă, preferând alte modele literare, printre care pe cel al lui Llosa sau… Dovlatov. Başca asta şi-a întors faţa spre realitatea basarabeană, încercând s-o reflecte şi s-o înţeleagă. Dar şi mai mult decât atât: noii prozatori basarabeni nu şi-au mai propus să se sincronizeze cu orice preţ cu confraţii lor de peste Prut, ci să fie ei înşişi. Iar a fi tu însuţi mai înseamnă şi a-ţi asuma basarabenitatea, cu toate minusurile şi plusurile ei, cu toate avantajele şi dezavantajele ce decurg de aici. A-ţi asuma basarabenitatea mai înseamnă să-ţi asumi precaritatea şi o anumită imperfecţiune a lumii în care trăim (inclusiv lingvistică) sau… faptul că nu suntem nişte persoane perfecte. Dar nu numai atât. A-ţi asuma basarabenitatea mai presupune şi a-ţi asuma şi vina basarabeană, cam aşa cum au făcut prozatorii nemţi după cel de-al Doilea Război Mondial. Or, pentru tot ceea ce ni s-a întâmplat rău în istorie nu sunt vinovaţi doar ceilalţi, există şi o vină basarabeană, susţine Ernu şi colegii săi, pe care încearcă s-o transforme într-o temă literară. Nimeni nu spune că toate romanele sau nuvelele acestei generaţii sunt capodopere. Sunt texte şi texte. Unele mai reuşite, altele mai puţin. Dar, aşa cum spunea un redutabil critic din România, defectele acestei generaţii nu sunt atât de mari încât să-i pună în umbră calităţile şi valoarea evidentă, ceea ce înseamnă că există o nouă proză basarabeană, o proză viguroasă şi cu un mare viitor în faţă.