Din cele mai vechi timpuri, istoria spațiului basarabean a fost strâns legată, organic, de cel de la vest de Prut, tracic, getic și apoi românesc, cu antecedente esențiale încă din neoliticul timpuriu (cultura Criș, veche de circa opt milenii, Cucuteni, etc). În continuare, foarte pe scurt, analizăm minciunile ordinare emise de către falsificatori și trădătorii de neam și țară.
Națiunea română a existat o dată cu formarea poporului român. Cu mult peste un mileniu. Dar ca la toate popoarele europene, cu zeci de principate feudale europene care s-au însângerat reciproc în lupte fratricide, conștiința de sine a apărut la noi chiar și înainte de zorile epocii moderne, o data cu dezvoltarea culturală, economică și de conștiință a națiunilor europene. Cea română nu a fost inventată, cum afirmă falsificatorii, cum nu au fost inventate nici cele europene, locuind în sute de formațiuni statale mai mari sau mai mici. Ea s-a autodefinit mai bine la vârsta maturității ideologice, din necesitatea intrării pe un făgaș istoric nou, progresist, al independenței statale și legic al desăvârșirii unității statale naționale. Chiar dacă nu au avut cum să se păstreze cele mai vechi documente medievale, mai toate referindu-se la proprietăți de sate, averi sau la relații externe, locuitorii celor trei țări românești se considerau români, fiind mândrii de originea lor. Mai mult, dețineau majoritatea demografică, de exemplu, țăranii dependenți din Muntenia, legați de glia boierească (clăcași, iobagi), numindu-se chiar rumâni! Așa apar în documente! Și așa își ziceau și locuitorii celorlalte două țări, chiar dacă în Moldova adesea, oficial, se defineau prin moldovean, adică locuitor al Țării Moldovei, după cum cei de la sud se numeau și munteni, după numele țării lor, iar cei de peste munți ardeleni. Ei știau că sunt în esență români, (sau valahi, vlahi, olahi, volohi… cum ne numeau vecinii bizantini de la Dunăre, ungurii, slavii, sau germanii…), de-o seamă cu ceilalți din celelalte două țări românești. Etnonimul român era numitorul comun. Nu era nevoie să se facă o precizare etnică în plus, căci – așa cum au subliniat cărturarii din Moldova medievală, inclusiv academicianul Cantemir – în popor se știa de această dublă identitate, moldovean-român. Și în Occidentul european în feudalism se foloseau termeni zonali, legați de provincia istorică unde se locuia, precum burgunzi, normanzi, bretoni, castilieni, lombarzi, sicilieni, saxoni, etc., etc. Deci moldovenii s-au știut români, vorbind românește, încă dinaintea constituirii țării lor, majoritatea fiind la origine de dincolo de munți, ceea
ce afirmă foarte clar și celebrul cronicar Grigore Ureche, care cunoștea foarte bine tradiția istorică a formării Moldovei: au descălecat întâi sub munte, mai apoi adăogindu-se și crescând înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Siretiul nu i-au hotărât (oprit – nota noastră), ce s-au întins până la Nistru și până la mare. Iar afirmația este pe deplin verificată de știință. Dacă anterior lui 1300 de-o parte și de alta a Prutului se cunosc arheologic ca vetre de sat, în fiecare parte, un număr foarte mic de unități, pentru perioada descălecării Moldovei se cunosc deja de ordinul sutelor! Analiza competentă statistică a prof. univ. dr. habilitat de la Chișinău Gh. Postică, a pus în evidență în spațiul basarabean pentru secolele XI/XII/XIII (deci nu numai sec. XIII!) un număr doar de ordinul zecilor de așezări stabile (Civilizația medievală timpurie din spațiul pruto-nistrean, Ed. Academiei Române, 2007, p. 420, harta nr 46). E demonstrat deci științific și statistic. După 1400, în secolul XV, numai în Basarabia se cunosc deja 486 sate.
Natalitatea excesivă nu putea mări atât de mult, spectaculos, populația, cu atât mai mult cu cât la mijlocul secolului XIV populația europeană pierde o treime din cauza pandemiei de ciumă. Din contra, politica dură de catolicizare a regilor unguri, exploatarea la sânge a iobagilor – majoritatea români – (acum se mai introduce și nona, a noua parte din recolte date feudalului sau bisericii), plus pericolul ciumei din zonele mai dens locuite (ca factor psihologic), au determinat un exod în masă a românilor transilvăneni în spatiul est-carpatic încă foarte, foarte, rarefiat demografic. Cum nu s-a văzut la noi și nici nu se va mai vedea. Așa se explică, și politica primilor voievozi (dar și mai târziu) de atragere de populație de la vecini pentru colonizare (acele slobozii), căci fără populație, un pământ nu valorează mult, dar și de ce istoricii și arheologii au subliniat că majoritatea satelor Moldovei își au începutul în acest secol, chiar dacă nu s-au păstrat documente atât de timpurii (la vest de Prut doar câteva).
Însuși fenomenul creării statului, descălecarea, și legenda sa, se leagă de acest exod masiv de populație. Foarte importante informații sunt și în cronica lui Ioan de Târnave, unde se afirmă că Moldova era supusă coroanei maghiare, dar de multă vreme era lipsită de locuitori din cauza vecinătății tătare. Tot el continuă: deși voievodul maramureșean Bogdan a fost adesea atacat de oștile regelui, totuși datorită marei creșteri a numărului de români locuind acel pământ (al Moldovei – nota noastră, ca și sublinierile), el s-a mărit devenind stat medieval. Oricum, chiar și fără acest aport substanțial demografic, la est de Carpați s-ar fi format un stat medieval. Iar venirea celor de peste munți a întârit în mod categoric, și mai mult, caracterul romanic/românesc al populației.
Şi crearea Munteniei s-a datorat unui alt descălecat, al legendarului Negru Vodă, venit tot din Transilvania, acolo unde românii, ca băștinași, după toate documentele de epocă, dețineau majoritatea demografică absolută, fiind de două ori mai numeroși decât toate minoritățile la un loc (unguri, sași…). Iar dacă nu ar fi fost cucerirea maghiară a Transilvaniei, cea mai mare și prosperă țară românească, procesul de unificare a întregului neam ar fi început de acolo.
Deci cel puțin de atunci, de la descălecat, moldovenii se știau români! Ei nu și-au hotărât identitatea, s-au născut cu această identitate din moși-strămoși. Iar faptul că erau numiți după numele principatului, țării, unde viețuiau este absolut normal și logic pretutindeni pentru începuturile feudalismului european.
O altă afirmație, de intoxicare a lumii: (citez): "ţara dintre Carpaţi şi Dunăre pînă în a doua jumătate a veacului al XIX-lea nu avea un nume stabil: Ţara basarabilor?, Ungrovlahia?, Valahia?, Muntenia?… În lipsa de dovezi scrise, nu se ştie cum se numeau trăitorii ei: basarabi?, ungrovlahi?, valahi?, munteni?… Din aceleaşi motive nu se ştie documentar cum îşi numeau limba… (închei citatul)". De parcă Moldova (ca și alte state) nu era numită și ea divers, altfel, în exterior: Bogdania, Kara Bogdania, Rosovlahia (Valahia din părțile Rusiei), Valahia neagră (Maurovlahia), Valahia Minor (Mică)/sau Maior (Mare), etc. De exemplu, însăși mama lui Petru I Mușat, Margareta, era numită la 1377 domina Walachie minoris.
Iată unele informații recent prezentate la o conferință științifică a președintelui Academiei Române, prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop: Numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie. Numele modern de România s-a folosit pentru prima oară în mod oficial, în documente de stat, prin anii 1862-1866, iar Constituţia de la 1866 a consacrat oficial numele de România. În străinătate s-a mai folosit de unii, o perioadă, numele de Valahia. Foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic „Ţara Românească” era pentru orice străin „Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare). Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România, abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, unii autori străini necunoscători au rămas inițial derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah- român. S-a spus şi s-a scris adesea de neprieteni că numele de România a fost „inventat," sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu-se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane. Dar România nu este decât „o formă a denumirii de Ţara Rumânească/Românească, adaptată timpurilor moderne“ numele de Rumânia/ România circulând o vreme în trecut în paralel cu denumirea de Vlahia/Valahia. „Se ştie sigur, din vechi izvoare străine, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae
Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică „ţări ale rumânilor“. În susţinerea ideii sale, istoricul precizează că „aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România. Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă? „Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, a românilor, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată deplin de istorie. Ce mai menționează izvoarele istorice: „Romaniola“, „Romandiola.“ Denumirea de „Romania“ este atestată de timpuriu în legătură cu spaţiul dunărean romanizat (exemplu scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, dată în jurul anului 383 d. Chr.)“. Ioan Aurel Pop mai aminteşte de un izvor din secolul al XVI-lea, care a avut șansa păstrării, care dovedeşte, fără vreun dubiu, că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau Ţării Româneşti
„Romaniola“ sau „Romandiola.“„Izvorul este un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur (i se spune-n.n.). Iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române. Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i-a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor. „Romaniola”/„Romandiola” este deci un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume. Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care-l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor“. Cărturarii italieni, saşi şi greci au folosit numele de „România“ din 1600. Unii istorici credeau că „actul de botez al României“ erau cărţile unor cărturari italieni, saşi şi greci. „La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul din provincia italiană Ragusa, Giacomo Luccari, foloseşte deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească. În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de cărturarul sas Martin Felmer. La 1816, cărturarul grec Dimitrie Philippide – cum s-a spus – scrie o Istorie a României şi o Geografie a României, în greacă.
Chiar și Ștefan cel Mare și-a numit uneori țara sa, și „Țara Românească”. De exemplu, în scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, el se plângea că „cealaltă Valahie” (adică Muntenia) nu este statornică în alianța contra turcilor. Prin urmare, adevărata Valahie (=adevărata Țară Românească) și cea dintâi era pentru el Moldova. Dar Ștefan a fost un unificator al românilor ante litteram: a adus Țara Românească de la sudul munților sub ascultarea sa de mai multe ori (fie și cu sabia), a fost numit „conte” sau guvernator al Transilvaniei, a stăpânit aproape 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, a creat episcopie ortodoxă (ajunsă apoi mitropolie) românească la doar câțiva kilometri de Cluj. Recent, – a spus tot academicianul – un cercetător de la Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care Ștefan cel Mare este numit de italieni „regele Daciei”. De altminteri, Dacia figurează în mărturii venețiene pentru circa trei decenii, la finele secolului al XV-lea și la începutul secolului al XVI-lea (sub Ștefan și urmașii săi), ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai Viteazul și chiar de principii transilvăneni din familia Báthory, care visau și ei formal această mărire. Deci Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în secolul al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne. Prin urmare, în secolul al XV-lea (1477), în Moldova lui Ștefan cel Mare, ca și în Occident, se știa bine că existau două „Valahii”, adică două Țări Românești, în care se vorbea aceeași limbă și se cultiva aceeași credință. Iar la 1600, un istoric maghiar, ostil unirii lui Mihai, constata cu regret că românii ardeleni l-au primit cu mare bucurie ca fiind de aceași națiune cu ei!!! Aceeași conștiință națională atestată și aici.“ Încheiem informațiile academicianului.
A înșira cronici, documente unde apare etnonimul moldovean, nu demonstrează existența unui popor aparte, moldovenesc (și a limbii zise moldovenești), cum fac, obsesiv, falsificatorii, ci doar faptul – atât de simplu și de clar – că cei de la est de Carpați și-au luat numele după cel al țării lor, cum s-a spus, după cum cei din Valahia, Muntenia, se numeau la rândul lor munteni. Sau românii din Transilvania-Ardeal, ardeleni (plus bănățeni, olteni, maramureșeni, etc.). Același fenomen de denumiri diverse zonale la același popor și în restul Europei! Iar dacă românii basarabenii s- au încrâncenat mult timp să își spună moldoveni, au făcut-o nu contra ideii de românism, ci în primul rând ca o reacție de demnitate națională în fața pericolului total distructiv al rusificării de către imperiul rus, admirat atâta de falsificatori și de cei care cultivă pe mai departe ura contra a tot ce este românesc. Și încă un exemplu viu. După ce alt imperiu hrăpăreț, cel austriac, a mai rupt o bucată din Moldova istorică, la 1775, noii provincii i s-a dat un nume propriu – Bucovina. Azi, cei de aici ne numim bucovineni, iar dacă întrebi pe unii de aici ce sunt, toți vor spune că nu sunt moldoveni (deși aici a fost începătura Țării și primele trei capitale, Rădăuți, Siret și Suceava), ci sunt bucovineni, fără să se nege desigur românismul lor. Deci iarăși denumire legată de numele provinciei istorice de naștere și viețuire.
Dacă în feudalism în Europa a fost o perioadă de fărâmițare a limbilor în dialecte și graiuri, devenite apoi limbi independente, epoca modernă a fost peste tot una de unificare. A avut loc unificarea graiurilor și dialectelor, celor care nu au dispărut mai devreme, în sânul limbii naționale și literare, ceea ce s-a întâmplat și la noi. Unitatea limbii române, cu timpul a alimentat plenar tot mai mult și sentimentul national.
Prin mișcări demografice continue, de dincolo de munți, spre sud și est, deci mai ales plecând din Transilvania, nucleul pământului românesc, cea mai mare provincie și mai dezvoltată, dar și prin transhumanță (păstorit itinerant), prin tipărirea de cărți religioase, precum tipăriturile munteanului Coresi care au circulat peste tot, ca și cele ale lui Dosoftei, sau Biblia de la 1688 din București (unde, prin compararea cuvintelor cu banii, se recomanda folosirea peste tot a cuvintelor cu cea mai mare circulație în țările noastre), prin schimburile de profesori și elevi meditați, prin circulația comercială, prin căsătorii mixte, ș.a., s-a amplificat și mai mult această conștiință și unitate națională.
DACĂ TOT STATI ACASĂ ȘI AVEȚI MAI MULT TIMP LIBER, CITIȚI ȘI SPUNEȚI OBLIGATORIU LA CÂT MAI MULȚI!
Dr. Mugur Andronic,
Cetățean de onoare al mun. Suceava,
Decorat prezidențial,
Laureat al Academiei Române
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
