Pe Sergiu Verhovețchi, un fântânar care, mai bine de patru decenii, își riscă viața pentru ca alți oameni să aibă apă, l-am întâlnit în comuna Trușeni, mun. Chișinău. Acolo sapă o nouă fântână, despre care nu-și amintește a câta este la număr, însă știe cu siguranță că a săpat puțuri din belșug, în toate raioanele R. Moldova.

Văzându-mă intrând pe poartă, fântânarul și-a lăsat munca și mi-a ieșit în întâmpinare. „Femeile nu au voie să se apropie atât timp cât fântâna nu e gata”, m-a avertizat el, incomodat de situație. A fost prima lecție pe care am învățat-o despre tainele izvoarelor. Iar când l-am întrebat de unde vine această lege nescrisă, interlocutorul meu a rămas puțin blocat, după care a început să-mi dea explicații: „Am aflat asta de la un fântânar bătrân și credincios, încă de pe când aveam 14 ani. Nu l-am întrebat de ce, dar e din aceeași cauză când femeile nu au voie să intre în altar”.

„Astea-s doar niște superstiții, i-a reproșat imediat Petru, un tânăr om de afaceri la firma căruia este angajat Sergiu Verhovețchi. Dacă o femeie vrea să-și facă fântână și n-are bărbat, rezultă că ea nu poate monitoriza lucrul? Prostii!”.

„D-apoi tu ce, le-ai da voie femeilor și în altar? Desigur că pot și femeile să-și construiască fântâni, numai că ele vor verifica lucrul la final”, dă asigurări specialistul.

Are 27 de ucenici

Sergiu Verhovețchi este originar din s. Corlăteni, r-nul Râșcani. Tot acolo a învățat mai mult de nevoie să construiască puțuri, căci povestea vieții sale nu este la fel de dulce ca apa curgătoare. În clasa a treia, băiatul a ajuns la orfelinat, după ce tatăl său l-a abandonat, iar mama nu l-a putut îngriji din cauza unui grav accident pe care l-a suportat la locul de muncă. Deși i-ar fi plăcut să învețe la o școală profesională, după absolvirea gimnaziului, a fost nevoit să muncească, pentru a-și putea crește sora și fratele mai mic. „Aveam 14 ani, când un fântânar, care îmi era rudă din partea tatălui, m-a luat la el ca ajutor. Într-o bună zi, văzând că nu fumez, m-a întrebat dacă aș vrea să intru în fântână și să sap. Eu am acceptat bucuros și de atunci cu asta mă ocup. După serviciul militar, m-am angajat în pază, dar văzând cât de puțin plătesc, am plecat peste hotare, unde am lucrat în construcții. Dar până la urmă tot la fântâni am revenit. Parcă simt că aici e locul meu”, povestește bărbatul.

Iar în momentul în care a înțeles că știe bine să construiască fântâni, Sergiu Verhovețchi a început să-i învețe și pe alții această muncă. „La început mi-am creat doar o echipă de muncitori cu care lucram, apoi am început să le dezvălui și altora secretele meseriei. Până astăzi, am învățat peste 27 de fântânari. Chiar și rudele mele, când au văzut că, dacă faci acest lucru cu suflet și soveste, nu mori de foame, s-au aventurat și ele în acest domeniu. Așa că aproape toți verii mei sunt fântânari cunoscuți în nordul țării”, menționează interlocutorul meu.

Fântâna de la 14 ani și sulița pierdută

El se emoționează și astăzi atunci când își amintește despre prima sa fântână, care bucură până în prezent sătenii săi cu apă cristalină. „Eu aveam 14 ani, iar fântâna avea șapte metri. Țin minte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, că am găsit atunci în pământ un lemn negru, care s-a uscat la soare și s-a transformat în cărbune. Din curiozitate, i-am dat foc și a ars foarte bine”, precizează fântânarul.

Sergiu Verhovețchi mai spune că, în cei peste 40 de ani, în care a săpat pământul în căutarea apei, a reușit să descopere și alte lucruri, unele chiar foarte interesante sau înfiorătoare. De regulă, el găsește în pământ diferite oase, despre care vorbește calm și nițel plictisit. Există totuși un obiect pe care l-a găsit și regretă că nu a putut să-l păstreze. „Oasele se macină până le scot la suprafață, pentru că sunt umede. Dar odată, la Sângera, chiar după Aeroport, am găsit oasele unui animal și o suliță de piatră în el. Am luat sulița cu grijă și am scos-o la suprafață. Iar sus a venit un om, m-a întrebat ce-i asta și a rupt-o. Atunci mi-a părut tare rău… Iar la Balatina, când săpam în piatră câte cinci-șase metri pe zi, la un moment dat am descoperit o peșteră”, susține el.

Un aspect important în această meserie este locul în care este poziționat puțul și care este verificat prin mai multe metode. „Noi avem două indicatoare care ne arată unde este izvorul de apă și acolo facem fântâna. Însă o dată omul a insistat s-o facem exact în locul pe care l-a ales el, chiar dacă i-am spus că acolo jumătate de fântână va fi uscată. După ce s-a convins că aveam dreptate, m-a chemat să-i mai fac una în locul pe care l-am ales eu. Iar într-o gospodărie din s. Suruceni, r-nul Ialoveni, niște fântânari neexperimentați au construit trei fântâni și nici una nu avea apă. Când am săpat-o noi pe a patra și i-am dat omului apă, el a început să plângă de bucurie”, remarcă Sergiu Verhovețchi.

Riscurile meseriei: a fost la un pas de moarte de mai multe ori

Ne atrage atenția la faptul că această muncă se începe întotdeauna cu o rugăciune și că cele mai importante calități pentru un fântânar sunt atenția și hărnicia. „Locul ales se sfințește prin citirea unor rugăciuni și abia după aceea ne apucăm de săpat. Uneori vine preotul, alteori spunem noi „Tatăl Nostru” și „Crezul” înainte de a săpa. În procesul de lucru, muncitorii trebuie să fie foarte atenți la trei aspecte. Trebuie să agațe bine căldarea sau bacul, ca acestea să nu cadă la adâncime mare și să lovească pe cineva, mai ales, atunci când dau drumul la coarbă. În cazul în care bacul sau căldarea cad în gol, vai de capul celui care se află în fântână”, explică bărbatul.

Chiar el a fost lovit de câteva ori anume în acest mod, de aceea se arată convins că numai Dumnezeu i-a purtat de grijă. „Am primit șapte bacuri în cap. Odată, cineva nepriceput a scăpat bacul plin la adâncimea de 14,5 metri, unde eram eu. Lovitura a fost atât de puternică, încât m-a întors cu picioarele-n sus. Altădată, altcineva mi-a aruncat bacul la 7,5 metri adâncime, fără să-l prindă de funie. Astfel, de câteva ori am fost internat în spital, suferind o comoție cerebrală. A fost și un caz în care am ieșit înfierbântat din fântână, am băut compot rece și am făcut pneumonie. Să știți că e periculos să fii fântânar, dar cineva trebuie să facă și munca asta”, relatează Sergiu Verhovețchi.

„În munca noastră, orice greșeală poate fi fatală”

Un alt pericol în această meserie este riscul de a rămâne blocat în fântână. Protagonistul nostru a trecut și prin această experiență neplăcută și spune că a tras o spaimă soră cu moartea: „Atunci când sapi, există cazuri că se năruiesc malurile. Îngropat odată până la gât, am fost nevoit să mă dezbrac în pielea goală, ca să pot ieși. Acolo e nisip amestecat cu apă și altfel nu poți ieși. Iar dacă încearcă cineva să te tragă cu funia, te poate rupe în două, dar nu te va scoate. De aceea trebuie să cunoști pământul, pentru că el este diferit”.

Din fericire, el nu și-a pierdut niciun muncitor în timpul lucrului, dar se amărăște când aude că alți colegi de-ai săi au rămas imobilizați în urma traumelor sau au murit asfixiați în fântâni. „În munca noastră, orice greșeală poate fi fatală. Trebuie să se știe că, pe lângă fântâni, nu se lucrează cu tehnică, care funcționează cu benzină sau motorină, deoarece aceste gaze sunt absorbite de fântână. Și astfel cei, care se află în fântână, se sufocă cu dioxid de carbon. Pentru că există și gaze fără miros, dacă ai coborât în fântână și ai simțit amețeli, trebuie să ieși imediat și să ventilezi zona”, recomandă Sergiu Verhovețchi.

În mod normal, o fântână se construiește în câteva săptămâni, adaugă el, însă, dacă solul este tare, poate dura și câțiva ani. „În s. Balatina, r-nul Glodeni, am făcut o fântână de 22 de metri în șase luni, pentru că am săpat în piatră. În s. Bobulești, r-nul Florești, am săpat 74 de metri în șase ierni. Acolo doar trei metri era pământ, în rest numai piatră, iar noi lucram iarna, fiindcă nu aveam furtunuri suficiente pentru ciocanul pneumatic și le împrumutam de la muncitorii, care făceau drumurile. Într-un final am dat de apă și acum localnicii se pot bucura de ea. Toamna trecută am făcut și la Otaci o fântână, care avea 42,8 de metri. Am săpat din vârful dealului până când am ajuns în rând cu Nistru, pentru a da de apă”, precizează fântânarul.

Întrebat de unde găsește curaj să intre din nou în fântâni, după ce a fost de mai multe ori la un pas de moarte, Sergiu Verhovețchi ne-a răspuns zâmbind: „Dintr-o vorbă bună și de la Dumnezeu vine curajul. Însă rareori când frica mai pune stăpânire pe mine, prinde bine și un pahar cu vin”.