Fenomenul Piteşti

Închisoarea de la Piteşti, unde, începând cu 1949 şi sfârşind cu 1952, au fost închişi studenţi şi intelectuali români, o parte dintre ei legionari sau consideraţi simpatizanţi ai legionarilor, iar ceilalţi – membri ai partidelor liberal şi ţărănist, şi unde s-a aplicat aşa-numita reeducare.

Reeducarea consta în tortura fizică amestecată cu cea psihică şi cu umilirea deţinuţilor. Pentru aplicarea acestei reeducări a fost pregătit special un grup de tineri în frunte cu Eugen Ţurcanu care, aduşi la Piteşti, au început să-şi bată cu bestialitate colegii. Tuturor li se imputau păcate inventate, erau acuzaţi chiar şi de incest, siliţi să spună cele mai mârşave lucruri despre familiile din care proveneau, erau minţiţi că au fost turnaţi de către familii. Scopul declarat al reeducării era lepădarea de orice convingeri umaniste, politice şi religioase.

În faza a doua, deţinuţii trebuiau să se bată între ei. Adică atunci când cineva nu mai suporta tortura, trebuia să îşi facă aşa-zisa demascare, adică recunoaşterea tuturor vinelor reale şi închipuite. În demascare un accent deosebit se punea pe defăimarea familiei şi a lui Dumnezeu. Practic trebuiau distruse toate valorile din om. Demascarea nu era recunoscută cu uşurinţă. În unele cazuri deţinuţii erau zăpăciţi cu totul, dacă la acuzaţia de minciună (însoţită de o nouă bătaie) recunoşteau că mint şi că de fapt mama şi sora lor sunt femei la locul lor sau că Dumnezeu există, tot procesul era reluat cu şi mai mare cruzime.

Cel căruia i se recunoştea demascarea, era forţat să devină reeducator şi să aplice procesul de reeducare asupra celorlalţi. Orice semn de slăbiciune faţă de suferinţele celui torturat era pedepsit cu reîntoarcerea la punctul 0 şi reluarea întregului procedeu.

Pe lângă bătaie şi „demascare”, se aplicau şi altfel de torturi: deţinuţii trebuiau să mănânce din genunchi, direct cu gura de pe podele, fără să îşi folosească mâinile; de sărbători trebuiau să imite în batjocură slujbele bisericii, fiind siliţi să îşi mănânce excrementele; erau anumite poziţii pe care trebuiau să le adopte ore în şir şi care din punct de vedere medical erau absolut oribile. De exemplu, să stea într-un picior opt ore cu greutăţi în spate. Mulţi au murit, mulţi au rămas schilozi pe viaţă.

Sigur că nu voi reuşi să descriu experimentul Piteşti în câteva rânduri. E imposibil. Dar ca să rezum voi spune că este un fenomen cunoscut de întreaga lume, un fenomen despre care Aleksandr Soljeniţîn spunea că este „cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”.

Probabil vă întrebaţi de ce am vrut să scriu despre Piteşti exact acum. Răspunsul este simplu: zilele acestea am văzut pe internet că s-a format o tabără de vară pentru studenţii care vor să cunoască mai bine istoria fenomenului. O tabără care asigură cheltuielile studenţilor şi care le va permite acestora să cunoască adevărul despre istoria noastră recentă.

În R. Moldova fiecare om începând cu politicienii se închină când monumentelor comuniste, când memoriei deportaţilor, iar tinerii noştri încă nu înţeleg ce s-a întâmplat în Siberia, ce a fost în timpul foametei, ce s-a petrecut cu tinerii (unii dintre ei basarabeni) închişi la Piteşti. Aştept ziua în care comunismul să fie condamnat, aşa cum merită, iar tinerilor să li se organizeze tabere unde să poată învăţa despre toate suferinţele din trecutul recent al acestui popor. Aştept ziua în care cărţile despre foamete ale lui Alexei Vakulovski şi ale Larisei Turea să fie propuse pentru studiu obligatoriu în instituţiile de învăţământ.