FOTO: Doi fotografi români, tată şi fiu, au călătorit cu motocicletele prin Asia aproape 70 de zile

Valeriu Pană (62 de ani) şi Theodor Pană (25 de ani), ambii freelanceri, au plecat la drum cu un buget redus, doar 3.000 de euro, dar au mai primit din ţară 200 de euro, după ce, la 3.500 de kilometri de casă, au rămas fără niciun ban.

"În general, se trăieşte cu bani puţini acolo. Mai dai o amendă, un radar, într-o seară n-ai găsit un hotel mai ieftin…", comenta, înainte de plecarea în cursă, Valeriu Pană.

Din puţinii bani pe care i-au avut, cei doi avut de cumpărat şi benzină, în total 1.200 de litri (100 de plinuri), care i-a costat aproape 1.000 de dolari pentru ambele motociclete.

Tatăl merge pe motocicletă din 2006 şi parcursese, până la călătoria spre orient, aproximativ 60.000 de kilometri. Fiul avea, însă, permis de conducere pentru motor de aproape un an, reuşind să facă 12.000 de kilometri.

Niciunul dintre ei nu mai fusese atât de departe, nu părăsise Europa şi nici nu mai fusese plecat atât de mult timp cu motorul.

Cea mai lungă etapă făcută într-o zi a fost de 850 de kilometri, de lângă Istanbul până la Bucureşti, şi cea mai scurtă a fost de 110, între Langar şi Iskashim, pe coridorul Vakhan, la graniţa cu Afganistanul, în Tadjikistan.

În lunga călătorie de 17.000 de kilometri, fiecare a petrecut efectiv pe motor, în cele 69 de zile, circa 280 de ore (aproape 12 zile). Au făcut 7.800 de fotografii şi aproape patru ore de filmare.

Au urcat până la 4.655 de metri, în Tadjikistan, au condus la 0 grade celsius în Georgia şi la peste 45 de grade în Kazahstan.

Românii au traversat trei lanţuri muntoase: Munţii Altai – când au trecut din Kazahstan spre Kîrgîztan, Tian Shan – la trecerea din Kîrgîztan spre Tadjikistan, şi apoi au traversat Munţii Pamir, ajungând în Valea Wakhan – care se află între Munţii Pamir şi Munţii Hindukush (Afganistan).

"Trei lanţuri grele am traversat şi pe unul l-am văzut de la 60, de la 30, uneori de la 15 kilometri. Am fost pe un platou, la Lacul Song – Kul, în Kârgâztan, la peste 3.000 de metri, unde florea de colţ, câtă frunză câtă iarbă, o mâncau caprele", spune Valeriu Pană.

Zece dintre ţările pe care le-au traversat au făcut parte din fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).

Vali şi Theo nu cunosc limba rusă, doar germana şi engleza, însă, pentru a se înţelege cu localnicii, s-au bazat, optimişti, pe un ghid de conversaţie româno-rus editat în 1957, pe un dicţionar şi pe faptul că tatăl a făcut în clasa a V-a, în urmă cu 50 ani, un an de limba rusă, în care a învăţat literele.

Aşa cum şi-a dorit Valeriu, cei doi au reuşit "să se ţină" de traseul stabilit la Bucureşti. Cu o singură excepţie, din Kazahstan în Kîrgîzstan au trecut graniţa prin alt punct decât cel stabilit, despre care au aflat de la un motociclist olandez cu care s-au întâlnit pe drum.

Vali a avut pregatite cartoane colorate, asemenea semnelor de carte, câte unul pentru fiecare zi a călătoriei. Pe fiecare a scris numărul de kilometri parcurşi, cât au alimentat şi cele mai importante date ale etapei.

Banii pregătiţi de acasă le-ar fi ajuns dacă nu i-ar fi "decimat", aşa cum spune Vali, vizele pentru Turkmenistan (125 de dolari pentru amândoi), o taxă de drum plătită la graniţa turkmenă (180 de dolari împreună), taxa de 440 dolari pentru traversarea Mării Caspice şi o "amendă" de aproximativ 150 de dolari pentru depăşirea vitezei legale pe care au plătit-o, ca bani de buzunar, unui poliţist din Azerbaidjan.

În rest nu au avut probleme, deşi au întâlnit multe radare, cele mai multe în Rusia şi Kazahstan.

"Am dat o «amendă», aşa cum o dau mulţi, în Azerbaidjan. Culmea e că citisem despre acel radar în cartea lui MiMihai Barbufotoreporter care a fost în 2009, pe motocicletă, în Mongolia – n.r.). L-a luat şi el. Radarul acela fix, aflat într-o pădure, l-au luat mulţi", arată Valeriu Pană.

Erau pe drumul de întoarcere, după ce trecuseră Marea Caspică. Mai aveau 30 de kilometri să intre în Georgia şi 3.500 de kilometri până în ţară. Acolo au trebuit să decidă: rămân fără permisele de conducere ori fără toţi banii rămaşi pentru continuarea călătoriei.

Au depăşit viteza legală de 60 de kilometri/oră. Amenda era, pentru fiecare, de 150 de manaţi azeri, echivalentul a 150 de euro.

Le-au spus poliţiştilor că nu au bani. Aceştia i-au dus la post.

"Ne-au arătat un teanc gros de permise şi ne-au spus că dacă nu avem bani să plătim cele două amenzi, le pun şi pe ale noastre acolo. A deschis sertarul şi ne-a spus «Kolekţia». Noi vorbeam fiecare pe limba lui, nu aveai cum să te înţelegi cu ei. Suntem turişti…mergem acasă", descrie Theodor scena. Insistenţele şi rugăminţile lor au fost zadarnice.

Un poliţist l-a condus cu maşina pe Theo la prima bancă, aflată la 30 de kilometri, a golit cardul de toţii banii şi a schimbat câţiva dolari pe care îi mai avea la el, toţi în moneda locală.

"Noi mai aveam, probabil, zece manaţi pentru cheltuieli mici. Unul ziceam că îl punem la caiet (pentru colecţie – n.r.) şi de restul mai luam benzină. I-am scos pe toţi. Am scos tot ce am avut pe carduri, tot ce am avut prin buzunare. I-am spus că ăştia sunt toţi banii noştri, toţi – 146 de manaţi. Am păstrat doar un manat. I-am dat 145. Şi i-am spus: «Unul nu ţi-l dau!»", îşi aminteşte tănărul motociclist.

Atunci poliţiştii au cedat şi au decis să dea numai unuia "amendă".

"M-au dus în spatele postului, într-un fel de bucătărie, unde făceau ceai, mâncare pentru ei. Mi-au dat ceai, m-au invitat la masă. Când a sosit Theo, a venit unul şi ne-a chemat în spatele clădirii, cu carnetele nostre în mână şi ne-a spus: «Banii!»", continuă Vali.

Au dat banii şi au plecat mai departe pe motoare…cu un singur manat azer, pe care l-au pus la colecţie.

Rămaşi fără bani, salvarea a venit, în ultimul moment, din ţară, de unde au primit pe card 200 de euro pentru a-şi putea termina călătoria.

Cei doi au păstrat, ca amintire, bancnote din fiecare ţară, mai puţin din Turcia, unde ultima bancnotă au dat-o unui om care i-a lăsat să doarmă într-o parcare de tiruri.

Cea mai dificilă etapă a traseului? Vali răspunde, fără să se gândească prea mult, "ultima zi de mers în Rusia", ţară pentru care au avut o viză de tranzit de doar 5 zile pentru a străbate aproximativ 2.380 de kilometri.

"În Rusia totul a fost sub presiune. Acolo nu ne-am putut permite niciun fel de relaxare. În ultima zi de viză, am mers 683 de kilometri, dintre care 500 pe ploaie torenţială. A fost presiune mare. Acolo eram mânaţi de la spate de timp. Erau mii şi mii de tiruri grămadă pe tine, care veneau şi din faţă şi din spate, te depăşeau", rememorează Valeriu.

Theo spune că putea să-şi piardă viaţa pe traseu, când un câine mare a sărit pe şosea şi s-a izbit cu putere, din lateral, de cutia prinsă pe motocicleta sa. A simţit izbitura, motocicleta s-a dezechilibrat, a intrat în voblaj, dar a reuşit să o redreseze.

Vali era să fie "zburat" de pe şosea de o rafală de vânt, în Kazahstan, pe drumul dintre Kharaghanda şi Balqash, care aducea nisip şi ciulini din deşert. "Am avut noroc că nu a venit ceva din faţă, pentru că nu puteam să evit. O rafală de vânt m-a luat şi m-a dus pe banda cealaltă ca pe ziar", rememorează el.

Pentru Vali, cea mai frumoasă şi spectaculoasă etapă a fost cea de la Tavildara (Tadjikistan), de circa 400 de kilometri, cu drum foarte prost. Singura problemă a fost că în drum au întâlnit un pod rupt şi au fost nevoiţi să meargă pe motociclete printr-o apă destul de mare.

Fiului său i-a plăcut, însă, etapa Murgab-Langar, tot din Tadjikistan: "Am mers prin deşert, la peste 4.000 de metri altitudine, şi aveam deasupra noastră nişte vârfuri de circa 7.000 de metri. Am parcurs vreo 200 de kilometri pe lângă un gard, care reprezenta graniţa cu China. Eram la 12.000 de kilometri de casă şi nu îmi venea, practic, să cred. Era absolut pustiu, nu era nimic. Mă gândeam: «Am venit cu fierul ăsta după mine şi tot cu fierul ăsta mă duc şi acasă, Doamne ajută!»".

În satul Langar au ajuns pe 28 august, peste două zile începea şcoala. Au făcut fotografii cu copiii, părinţii şi bunicii care participau la serbarea de început de an şcolar.

Cea mai scurtă etapă a călătoriei a fost de 110 kilometri, între Langar şi Iskashim, pe coridorul Wakhan, la graniţa cu Afganistanul, în Tadjikistan.

Potrivit lui Theo, în pasul Ak-Baital lumina era extraordinar de puternică şi imaginea foarte clară.

Potrivit lui Vali, acolo "culorile sunt nebune". "Munţii Pamir, de pe coridorul Wakhan sunt înfricoşători, nu au vegetaţie, au o culoare cenuşie, deprimantă. Munţii ăştia au măreţie, dar frumuseţe nu au", este de părere acesta.

Coridorul Wakhan este un defileu al râului Panj, care îşi are obârşia la 4.000 de metri, în Munţii Pamir, şi care formează graniţa naturală cu Afganistanul.

"Există un Iskashim în Tadjikistan şi un Iskashim în Afganistan, între ele un pod peste râul Panj. În Iskashim, în fiecare sâmbătă, are loc un târg. În mod normal, sâmbăta poţi trece, se dă viză pe loc, şi poţi să mergi în Ishashimul din Afganistan, câţiva kilometri. Numai că acum graniţele erau închise. Se pare că era o epidemie de holeră în Afganistan", precizează Theodor.

Vali şi Theo au fost nevoiţi să stea trei zile în "no man’s land", între Uzbekistan şi Turkmenistan

În capitala Tadjikistanului, Duşanbe, au fost la ambasada Turkmenistanului pentru a obţine viza necesară intrării în această ţară.

Au ajuns vineri, pe la prânz. Soldatul de la poartă le-a spus, la început, că nu mai e program şi să revină luni. Până la urmă, cu greu, la insistenţele lor, au fost primiţi de ambasador, care, aşa cum spun ei, nu s-a dovedit prea prietenos. Şi el şi translatoarea de limbă engleză păreau fără chef şi presaţi de timp.

"El voia să ştie ziua exactă când urma să ajungem la intrarea în Turkmenistan. Mai avem de mers prin Tadjikistan, prin Uzbekistan…Cum să spunem ziua exactă?", se miră şi acum Valeriu.

În cele din urmă le-a fost aprobată o viză pentru cinci zile, pe care urmau să o primească la graniţă, când aveau să intre, peste zece zile, în Turkmenistan.

Au ajuns însă la graniţa dintre Uzbekistan şi Turkmenistan cu trei zile mai devreme.

Vali descrie, pe scurt, situaţia: "Dacă te-ai dus la graniţă, uzbekul nu te lasă să te duci la graniţa Turkmenistanului să îl întrebi pe ăla «Băi, îmi dai viza sau nu mi-o dai?». E cu reguli clare, militare. Treci, îţi închide viza şi nu mai poţi să te întorci. Am ştiut că e un risc să nu ne mai putem întoarce".

Au trecut, totuşi, graniţa uzbekă în speranţa că turkmenii vor fi înţelegători.

La postul de graniţă turkmen au fost, însă, întorşi în zona dintre graniţe. "Aici se încuie, nu puteţi să staţi, doar între graniţe, dincolo de gard. Aveţi cort? Îl puneţi acolo. Staţi în el. Aveţi apă, mâncare? N-aveţi? N-aveţi. Noi nu putem să vă dăm", rezumă Vali spusele grănicerului turkmen.

Au încercat să intre înapoi în Uzbekistan. Nu au mai putut: "Aveţi «o intrare – o ieşire», aţi ieşit, salut, nu mai aveţi cum să intraţi!".

Resemnaţi, tatăl şi fiul şi-au pus cortul acolo, în "no man’s land", "mai lângă gardul turkmenilor, la câţiva metri, la umbră". Alături, ceva stuf, sticle de plastic şi nişte gunoaie.

Aveau abonamentul telefonic suspendat de trei săptămâni pentru neplata facturii, care se ridicase la 1.500 de lei pentru prima lună a călătoriei, din cauza costurilor mari de roaming. "L-am plătit între timp şi i-au dat drumul chiar când ne aflam în "no man’s land", între graniţele Uzbekistan-Turkmenistan şi de acolo până acasă au mai fost încă vreo 700 de lei", precizează Theo.

În cele trei zile de aşteptare, grănicerii din Uzbekistan s-au dovedit generoşi, asigurându-le din propria mâncare două mese pe zi: pâine, roşii, paste, "mâncăruri de-ale lor" şi apă.

"Dimineaţa şi seara omul fluiera. Şi când îl auzeam că fluieră, că noi nu aveam vedere, pentru că era un fel de stuf, pac, ieşeam de acolo, ne făcea semn şi mergeam să luăm mâncarea. Dacă nu ne fluiera mergeam acolo şi îi făceam noi semn. Au fost băieţi foarte de treabă toţi", conchide Vali.

Theodor râde: "Ăla fluiera şi noi, ca şi câinii lui Pavlov, ieşeam din boscheţi, ne uitam…"

Într-o seară, îşi aminteşte amuzat Theo, grănicerul a fluierat din nou, dar nu îl mai aştepta cu mâncare, ci cu o propunere.

"Militarul mă întreabă, într-o engleză, aşa, stâlcită: «Where is the olt man? (Unde este bătrânul, n.r.)». Zic: «Nu ştiu. Citeşte, doarme, scrie…». Zice că face cursuri de limbă engleză şi vrea şi el să vorbească cu cineva engleza, dar nu are cu cine. Dacă nu vrem şi noi să conversăm puţin", povesteşte Theodor.

Vali îşi aminteşte că grănicerul, care învăţa şi limba germană, a venit cu un dicţionar şi au reuşit să închege o conversaţie, când în germană, când în engleză.

"Tare simpatic băiatul. Toţi au fost simpatici. Am vrut să le lăsăm banii care ne rămăseseră din Uzbekistan, echivalentul a trei-patru dolari probabil, dar mulţi, hârtii multe. Le-am spus: «Luaţi-i voi, noi plecăm, nu mai avem ce face cu ei». Nu au vrut. Au fost foarte de treabă", îşi aminteşte cu nostalgie Valeriu Pană.

Celor doi le revine o altă amintire, de data aceasta amuzantă, despre cum au fost nevoiţi să umble cu teancuri de bani în Uzbekistan, unde un dolar este 2.700 de somi şi cea mai mare bancnotă este de 1.000 de somi. "Noi am schimbat 100 de dolari – 270.000 de somi, un teanc mare de bani. Nu aveam unde să îi punem. Îi ţineam în cutia de la motocicletă", explică Theodor Pană.

Au fost, totuşi, liniştiţi, aflând că acolo nu se fură. La fel şi în Turkmenistan, la Ashgabat.

"Ei nu fură. În Ashgabat, am dormit la Ambasada României şi unul dintre angajaţi m-a ajutat să merg la bancă să scot bani. Nu sunt bancomate, totul e de stat. Acolo am văzut, la intrarea în bancă, afară, unde se deschid uşile, lângă o scrumieră înaltă, trei saci mari cu bani pe care nu îi păzea nimeni", povesteşte Theo.

L-a întrebat pe însoţitorul său de la ambasadă de ce nu păzeşte nimeni banii, dar acesta l-a liniştit spunându-i că acolo nu se fură: "Dacă cineva fură, Poliţia intervine nu să îl prindă pe cel care a furat, ci pentru a-l scăpa de linşajul localnicilor".

În schimb, în Turkmenistan, Theo s-a trezit că i se cere la un magazin 100 de dolari pentru două pachete de ţigări, câte 100 de manaţi pentru un pachet.

"Ei te văd că eşti străin. Ţine? Ţine! Nu ţine? Nu ţine!", conchide seniorul.

În Turkmenistan ţigările sunt scumpe şi obiect de contrabandă. Aceasta o aflaseră cei doi chiar înainte de intrarea în ţară, în timp ce erau campaţi în "no man’s land", când au asistat, uimiţi, la o acţiune prin care turkmenii au găsit, ascuse în stufăriş, trei sacoşe mari de rafie pline cu ţigări de contrabandă.

"Au apărut unii mai în vârstă, în civil, care i-au luat la rost pe militari. Maşini. Dă-i pe câmp, pe-acolo, printre bălării. «Palatka, palatka! (cort – n.r.)». Au venit, au filmat pe acolo şi cortul nostru", prezintă amuzat tatăl desfăşurarea de forţe pentru găsirea sacoşelor cu ţigări.

Totuşi, Vali spune că relaţia cu autorităţile – poliţişti, vameşi, grăniceri – de care el s-a temut, nu a fost "atât de dură". Au învăţat, trecând dintr-o ţară în alta, ce documente au nevoie şi ce formalităţi trebuie să fie îndeplinite la vamă.

Îşi amintesc cum avântul lor de a arăta cât mai multe documente la trecerea frontierei a fost stăvilit încă de a graniţa cu Republica Moldova de o angajată, pe care acum o imită amuzaţi: "Şe-mi trebi mii sî ştiu dacă ştii sî merji pi motoşiclietî ori ba?".

"Erau foarte interesaţi de medicamente, în special cele pe înfoliate. Niciodată nu au făcut exces la controale. Nu am avut probleme cu Poliţia, în afară de ăia din Azerbaidjan. Nici noi nu am făcut excese. Când ne opreau poliţiştii, în 99 la sută din cazuri, ne întrebau de unde suntem, ce motociclete avem, cum sunt, din curiozitate", recunoaşte Valeriu.

În cei 17.000 de kilometri ai călătoriei, nu au avut probleme serioase nici cu motocicletele, care nu au fost preparate în mod special pentru acest drum. Cei doi şi-au motat pentru călătorie doar protecţii pentru mâini, iar Vali, pentru blocul motor.

Amândurora le-a dat bătăi de cap aceeaşi garnitură de la capacul ambreiajului, care s-a rupt, Motoarele pierdeau, dar problema s-a rezolvat, "româneşte", cu silicon.

Pe Vali l-a lăsat iremediabil bateria în Kîrgîztan, la 300 de kilometri de capitala Bishkek, astfel că fiul său a fost nevoit să parcurgă, pentru a-i aduce o baterie nouă, 600 de kilometri, până în capitală şi înapoi.

Cum au încercat să comunice cu localnicii? "Noi nu trebuia să încercăm nimic. Noi cum opream, cum apăreau imediat în jurul nostru", se miră şi acum românii.

"Vin la tine, dă-i, fă poze, toţi vor să-i fotografiezi, să facă poze cu tine. Nu întreabă, se urcă pe motocicletă. Ei, să facă poze. Nu contează că nu le văd niciodată", adaugă el zâmbind.

Oamenii simpli erau extrem de curioşi: cât costă motocicletele, camera, GPS-ul, telefonul, geaca de motoclist, cât costă excursia, ce bani câştigă fiecare pe lună. Orice sumă le spuneau, mereu erau miraţi. Puneau mâna pe ei, pe haine, îi luat de după umeri, fără vreo reţinere.

"Ce m-a frapat e că toată lumea e foarte băgăcioasă, curioasă, oamenii vor să ştie tot, cât costă telefonul şi geaca pe care o porţi, câţi bani ai în buzunare. Dar nu te evaluează, însă, după asta, atât, vor să ştie", constată Theodor.

Oamenii din fostele republici sovietice ştiau, despre "Evropa", despre România, mulţi însă credeau că e fostă republică şi se aşteptau ca motocicliştii români să ştie ruseşte.

Prima întrebare cu care îi întâmpinau localnicii era de unde vin. "Americanski? Germanski?", se interesau aceştia. Când aflau de România şi de Europa, reacţia era aproape mereu aceeaşi: "Rumunia!!! Evropa!!! Haraşo! Brat (fraţi – n.r.)!"

Oamenii de acolo, de departe, ştiau de România, de "Evropa", dar nu neapărat o localizau. Cum spune Vali, se simţeau apropiaţi de ei, ca şi cum ar fi făcut parte din aceeaşi familie, comunistă, de influenţă sovietică, rusească.

Îi atrăgea ideea de occident şi faptul că motocicletele fuseseră fabricate acolo: "Haraşo motoţikla! Ghermania, BMW!. Niet Chitai? (nu e fabricată în China? – n.r.)".

Unii dintre cei pe care i-au întâlnit se lăudau că au sau au avut şi ei motociclete. În marea majoritate a cazurilor, mândria fostului URSS, motocicleta "IJ Planeta", marcă de sovietică de mare succes în perioada comunistă.

De la localnici, care s-au dovedit generoşi, au primit mici cadouri: bani, mâncare, lapte fermentat de iapă.

Cei doi au fost chiar găzduiţi de unii dintre localnici. Au primit o pereche de ochelari de soare "profi" de la un motociclist din Chu, câte o cană de plastic inscripţionată de la un preot catolic din Balkhash, precum şi pepeni şi struguri.

Singurul cadou la care au renunţat pe traseu a fost o sticlă de plastic de un litru cu lapte de iapă fermentat, "cumas", o delicatesă în Asia Centrală. "Au iurta pe marginea drumului şi vând cîmîz. Ne-am oprit să facem poze pe o şosea de munte. Laptele are un gust rău. Pe mine nu mă deranjează că e lapte de iapă, că, dacă ar fi bun, n-are nimic. E cam ca oţetul, foarte acidulat, foarte iute", afirmă Valeriu.

În Kazahstan un localnic a insistat să le dea bani. "Cinci dolari să fi fost în echivalent. Avem bani, i-am spus noi, el, nu şi nu, lasă, că la drum trebuie bani", reproduce Pană discuţia cu kazahul.

Scena, adaugă Vali, s-a repetat în Kîrgîztan. "Cumpăram ceva de la alimentara, a venit unul şi ne-a dat bani, un amărât, un om simplu, cu o bicicletă", subliniază el, adăugând: "Nu trebuie numai să primeşti, ci şi să dai".

Dipă cum spun ei, au oferit "prietenie", dar şi mici suveniruri – abţibilduri pe care era scris "Two ride Pamir" şi bancnote de un leu, care, fiind de plastic, au avut mare succes.

Vali chiar şi-a tăiat prosopul – unul moale, foarte absorbant şi care se usca rapid – cumpărat de la un magazin sportiv, pentru a-i da jumătate unui turkmen, posesor al unei "Toyota Camry", care făcuse o "pasiune" pentru acel obiect.

Încet-încet, au început să reţină diverse cuvinte de bază în limba rusă, dintre care unele sunau aproape ca în română: "niznaiu", "benzin", "staţia", "uliţa", "zahar", "magazin", "ţigareta", "cartoşca", "normalnîi".

La început, gesturile erau de bază la popasuri, atât pentru ei, cât şi pentru vânzători. Voiau pui, dădeau din braţe cu coatele lipite de corp, cu degetele răsfirate, voiau vită, îşi puneau degetele, ca niste coarne, pe frunte.

Sunt intrigaţi de faptul că în călătoria lor au întâlnit oameni cu care s-au înţeles perfect, din ton, din gesturi, deşi fiecare vorbea în limba lui.

Tatăl îşi aduce aminte cu plăcere de Hamit, un uzbek pe care l-au întâlnit în Kazahstan şi care avea un mic popas pe marginea drumului.

Bărbatul ştia toate ţările din zonă, toate capitalele, populaţia, relieful, cine a fost şi este preşedinte, ce probleme interne şi externe aveau, ce politică au, de ce au venit şi de ce au plecat americanii. Ştia despre ţările din Europa şi România, capitale, oraşe.

În Kazahstan au oprit să mănânce la un popas au întâlnit un marinar în vârstă, îmbrăcat în uniformă, care le-a spus că a fost în România şi a vizitat oraşele Cluj, Timişoara şi Bucureşti. Un vameş turkmen le-a spus că fiu său studiază Medicina la Bucureşti.

Tot în Turkmenistan au întâlnit, la Darvaza, un om care fusese o vreme în Republica Moldova şi ştia unele cuvinteîn româneşte: "bună ziua", "bună seara", "prietene", "ciorbă", "mămăligă".

"Când a auzit că suntem din România, ne-a luat direct cu «Bună seara. Şi faşi, mă?»", râde Theo.

Un turc, care se afla, ca şi ei, pentru viză, la ambasada Turkmenistanului în Duşanbe, ştia, de asemenea, româneşte, de pe când fusese prin România.

Au dormit în moteluri dărăpănate, sub foişoarele unde orientalii luau masa, în parcări sau în case modeste ale localnicilor

Cei doi s-au cazat în cele mai diverse locuri: în moteluri, sub foişoarele unde orientalii luau masa, în parcări, în ambasadă, sau în case modeste ale localnicilor. Alteori au dormit în cort.

Cel mai frumos loc unde au înnoptat? Lui Theo i-a plăcut "Pamir Lodge" (Tadjikistan), o pensiune cu zeci de locuri de cazare, o contrucţie rustică, cu lemn şi piatră aflată într-o curte frumoasă, plină de vegetaţie, de pomi fructiferi, pe o coastă a munţilor Pamir.

Au dormit în paturi amenajate pe terasă, unde cazarea era 6 dolari pe noapte, micul dejun un dolar, prânzul şi cina doi dolari.

"Dormeau mai mulţi pe terasă. Era cald, plăcut, nu erau ţânţari", precizează tatăl.

Spune că lui i-a plăcut cel mai mult când au fost găzduiţi peste noapte de un bătrân tadjik şi familia acestuia într-o casă singuratică aflată în drumul către oraşul Tavildara. "Era o casă sărăcăcioasă, simplă, ultramodestă, dar nişte oameni extraordinari. Cum am intrat în casă, mâncarea a fost adusă instantaneu", arată el.

De multe ori, când îi prindea seara pe drum, apelau la bunăvoinţa localnicilor. "Porneam târziu, pentru că somnul de dimineaţă e dulce, pentru te mişti mai greu. Trăgeam de Theo, mai ne certam că nu se scoală… Spre seară trebuia să cauţi undeva să dormi. Textul era dacă ne lasă să punem cortul la ei în curte, dar mesajul era dacă nu au vreun loc în casă", explică tatăl.

Totul s-a legat perfect de fiecare dată, mai puţin la un tadjik, care nu le-a dat voie să-şi pună cortul la el în curte, îndrumându-i să campeze pe uliţă.

Îşi aminteşte de surpriza pe care au avut-o atunci când o gazdă din Tadjikistan, care avea o casă frumoasă, în stil european, "i-a luat direct în engleză, cursiv", după ce ei au încercat să comunice cu ea, repetând în rusă "palatka-palatka" (cort – n.r.). Avea vreo 70 de ani şi fusese toată viaţa ei profesoară de engleză în acea zonă, pe timpul Uniunii Sovietice.

"Întâi ne-au adus ceai – ceaiul e primul lucru pe care îl primeşti, nici nu te întreabă – şi un platou cu dulciuri – bomboane, alune, batoane de ciocolată, turtă dulce, prăjituri", arată Vali, care adaugă că acesta era "protocolul standard" cu care erau primiţi în orice gazdă, indiferent cât de săracă era.

Au fost serviţi cu mâncare tradiţională, după care au avut o lungă discuţie cu gazda şi alţi doi motociclişti, germani, care au fost şi ei primiţi de aceasta. Subiectul – copiii.

Bătrâna profesoară era foarte intrigată că Theo este singur la părinţi şi de faptul că perechea de motociclişti nemţi, care aveau peste 35 de ani, nu voiau să aibă copii pentru că i-ar fi încurcat în carieră.

"Un copil doar?", "Da", "De ce numai unul?? Aaaa, trebuia mai mulţi", suna convesaţia dintre Vali şi gazdă. Apoi aceasta îl lua pe Theo la întrebări: "Ai nevastă?", „Nu.", "Câţi ani ai? 25? N-ai nevastă la 25 de ani, n-ai copii?".

Valeriu spune că tadjicii au de regulă 3-4 copii şi că în această ţară circa o treime din populaţie are vârste de până la 14 ani.

De multe ori au dormit în moteluri sărăcăcioase. "Cerşafurile alea nu ştiu dacă le schimbă cineva vreodată. Nu era să ţipăm de curăţenie..", recunoaşte Vali, care arată că a dormit, de-a lungul timpului, în drumeţiile prin România, "în fel şi fel de locuri", astfel încât acolo nu i s-a părut "nimic deosebit".

Au înnoptat în Rusia într-o cameră de motel a cărei uşă dădea direct în şosea, un drum pe care treceau sute de tiruri.

O dată au dormit într-un pat, pus în aer liber, pe trotuar, altă dată, în Turcia au dormit, prima noapte, pe malul Mării Negre, apoi într-o parcare de tiruri, unde şi-au amenajat cortul pe iarbă.

În Balkhash (Kazahstan) au fost găzduiţi la o biserică catolică, într-o cameră micuţă, dar cochetă. Preotul slovac vorbea foarte puţin engleza şi în rest numai rusa. Au încercat să comunice, cât de cât, cu ajutorul ghidului de conversaţie şi al unui dicţionar. Până la urmă au reuşit să converseze folosind laptop-ul şi "google translate".

Pe drumul prin Asia, care a durat aprope 70 de zile, au realizat că, în pofida locurilor modeste în care se cazau, unele fără lumină şi apă curentă, cheltuiau prea mult pe cazare.

"La un moment dat, noi dădeam cam mulţi bani pe dormit. Erau uneori 30 de dolari pe seară pentru amândoi", remarcă tatăl, care a fost preocupat tot drumul să drămuiască fiecare bănuţ.

Au găsit soluţia în Tadjikistan.

În stil oriental, începând din Kazahstan până în Turkmenistan, oamenii obişnuiesc să mănânce pe un podium amenajat afară, cu cadre de metal şi acoperit. Pe podiumul cu covoare tip persan este aşezată o masă cu picioare mici şi, de jur împrejur, salteluţe matlasate, totul înflorat şi viu colorat.

Au început să înnopteze, în sacii de dormit, pe saltelele amenajate pe podium pentru masă. "Apoi, am început să practicăm sistemul. Mergeam, mergeam, venea seara, ne duceam pe marginea drumului. Dădeam jos mesele şi ne făceam pat. Am dormit destule nopţi aşa. Oamenii au fost amabili. Unii ne-au luat bani, alţii nu", povesteşte Vali.

Dezavantajul dormitului pe podiumuri era, însă, zgomotul, fiind toate lângă şosea.

Au mâncat în toate "bombele", pe marginea drumului

În timpul călătoriei au mâncat, mai mult "pe marginea drumului, "în toate bombele", preparate europene, dar şi mâncare tradiţională.

"Noi nu am fost în restaurante să mâncăm. Noi, pe marginea drumului, la nişte locuri foarte modeste unde opreau să mănânce şoferii. Dar mâncarea e curată", remarcă Valeriu.

Au mâncat pe marginea drumului în Kîrgîztan, unde bucătăria era amenajată într-un container de metal. "Era o femeie cu un copil care ţinea toată treaba asta. A spus că are carne de vită. Nu prea aveam încredere în containerul ăla, când l-am văzut. «Ce ne dă asta nouă?» M-am dus să văd. Era cam întuneric în container, nu era lumină. Mi-a arătat, într-o găleată de tablă galvanizată pe care a scos-o dintr-un dulap fără uşi, o masă de bucăţi de carne conservate în grăsime. Nu avea unde să o ţină la rece. Am zis că dacă alţii mănâncă, putem să mâncăm şi noi. A fost super", exclamă Vali.

Au oprit să ia masa la "nişte bombe", pe marginea drumului, care aratau "groaznic", dar, spre surprinderea lor, bucătăria era curată.

În Kazahstan au oprit la o atfel de "bombă dărăpănată, vopsită roz", în deşert. "Băi, frate, cum să mănânci aici, mă? Mâncăm aici şi murim pe drum, măi frate!", au gândit ei, dar şi-au schimbat părerea când au văzut bucătăria mică dar curată în care se prepara mâncarea.

Pe Vali l-a încurajat mult faptul că foarte mulţi localnici veneau să mănânce pe marginea şoselei.

Oameni de toate felurile, de la şoferi de tir până la cei care conduceau "Toyota" şi "Lexus", opreau şi mâncau în cea mai mică şi dărăpănată "bombă". "Am avut încredere şi nu am avut nimic", conchide Pană senior.

Nu a avut nimic până când, într-o dimineaţă, poftit de gazde şi la îndemnul fiului său, a mâncat o delicatesă uzbecă, "samsa" – o "gogoaşă" făcută din aluat de pâine, coaptă, care avea înăuntru carne de berbec "cu bulgări mari de grăsime".

"Mi s-a făcut greaţă, mi s-a făcut rău, şi vreo două zile nu am mai mâncat nimic… Şi Theo zicea că e bună", zice tatăl, privindu-şi fiul.

Tot drumul, Valeriu a avut grijă să nu îi fie servită mâncare din carne de cal, mai ales în Kazahstan. În schimb, Theodor a mâncat de câteva ori o supă tradiţională din carne de cal, "beshbarmak", cu tăiţei mari de casă, care i-a plăcut foarte mult.

Pe traseu au mâncat multă carne de vită, care se găseşte peste tot în zonă. "Carne de porc nu este. Dacă era carne de oaie, noi ceream frigărui, «shashlick», care sunt gustoase. Carnea e bună la grătar, făcută pe cărbuni", prezintă Valeriu meniul, pe scurt.

Au mâncat multe paste şi melcişori umpluţi cu carne, preferate de localnici. Cel mai mult le-au plăcut supele şi ciorbele, "foarte bune, gustoase, cu foarte multă carne".

Despre condimentele care se pun în mâncare, Vali spune că au un gust "mai ciudat", dar nu atât de puternic încât să nu poţi să mănânci.

La noi beau mult beţivii, acolo omul bea mult în mod normal şi nu are nimic

Cei doi motociclişti de cursă lungă nu au putut, însă, să ţină piept ruşilor cu care s-au cunoscut în călătoria prin fostele republici sovietice şi care i-au uimit cu repeziciunea cu care "rădeau" sticlele de vodka.

"La ei se bea mult. La noi beau mult beţivii, acolo omul bea mult în mod normal şi nu are nimic. Se duce, se culcă, se scoală, iar chef, dar nu se îmbată şi nu face urât. O sticlă de vodka în patru se rade imediat", constată Valeriu.

"Ei beau shot-uri, nu puţin, cum facem noi. Ei nu beau pe stomacul gol. Dacă beau două zile continuu, şi mănâncă două zile. În permanenţă e ceva de mâncare pe masă. Beau şi nu iau viteză. Asta am văzut-o şi la Biskek, în Kîrgîztan, la Dima (un motociclist rus – n.r.), şi la Chu, în Kazahstan, şi în Tadjikistan", încuviinţează fiul.

În oraşul Alma Ata au fost găzduiţi într-o asezare de bikeri, în casa preşedintelui clubului Almaty Nomads, Andrey, unde au fost îndrumaţi de un motociclist rus, Stas, care venea din Kamceatka şi pe care la cunoscut la graniţa ruso-kazahă de la Troick.

În oraşul Chu, unde avea loc o întrunire între două cluburi de bikeri, "Almaty Nomads" si "Libery Chu", au fost învitaţi de doi motociclişti din Alma Ata. Seara, întâlnirea de bikeri s-a mutat la restaurant.

"Înainte să ne decidem ce mâncăm, vine un rând de bere pe care îl sorbim pe nerăsuflate. La fel şi-al doilea, şi al treilea. Într-un final masa s-a umplut cu "shashlyk" şi câteva feluri de salată. Oameni râd şi se veselesc, păcat că noi nu întelegem de ce…După masă, e timpul pentru ceva mai dur. Un nene scoate din geantă 3 sticle de vodka şi turnăm fiecare în pahar. Aici regula e ca, înainte să bei, să ţii un toast. Treaba e că pentru fiecare în parte se bea câte-un păhărel, iar noi eram vreo 15. Nu ducem atât şi ne oprim când simţim că începem să întelegem limba rusă", comentează Theo în jurnalul de pe pagina de internet a călătoriei lor, www.tworidepamir.ro.

Petrecerea a continuat într-un club de seară. Acolo, din nou, bere şi vodka.

Dimineaţa, după o baie în râul Chu, programul a continuat cu o paradă prin oras, 15 motoare conduse de rusul Han, pe o "Honda Shadow", cu un mare steag arborat în spate.

Toţi conduceau la fel, într-un haos organizat, fie că aveau Lexus sau "jafuri" de Lada

În toate ţările pe care le-au traversat cei doi călători şoferii sunt grăbiţi şi nu prea respectă regulile de circulaţie, iar cei din Tadjikistan sunt, pe departe, cei mai agresivi în trafic. "Şoferii sunt foarte grăbiţi. Pe un sens de mers de 3-4 benzi ei făceau 7-8 rânduri. Veneau unul în faţa altuia, se băgau, manevre, claxoane", descrie Theo nebunia din trafic.

"Regula e clară acolo: ţii aproape, mergi drept după cel din faţa ta. Dacă ai luat-o stânga-dreapta ai dat într-unul, care nu se opreşte", completează tatăl său.

E de părere că în Tadjikistan sunt cei mai "disperaţi" şoferi. "Am spus că e imposibil ca oamenii ăştia, care sunt atât de prietenoşi, atât de generoşi cu tine când sunt pe jos, să devină nişte criminali când sunt în maşină. Nu au o educaţie a traficului urban şi în general. Aşa sunt ei învăţaţi, nu o fac cu răutate, pentru că ăla care venea grămadă pe tine, nu te lăsa stânga-dreapta şi venea la cinci centimetri de motocicletă, când trecea îţi făcea semne, claxona, lăsa geamul jos, te saluta, îţi făcea fotografii, te privea cu simpatie", îi scuză Vali.

Nu s-au întâlnit cu aroganţa şi agresivitatea în trafic a şoferilor de maşini scumpe, ca în România. Acolo toţi conduceau la fel, într-un haos organizat, fie că aveau Lexus sau "jafuri de Lada, de te mirai cum stau pe drum".

În pofida agitaţiei soferilor, tatăl şi fiul nu au văzut niciun fel de conflict în trafic, pumni scoşi pe geam, înjurături şi doar puţine accidente uşoare.

Nici prin sate sau oraşe nu a văzut pe nimeni făcând scandal. "N-am prea văzut nici garduri între case. Mi-e greu să cred că au dublă viteză când e vorba despre prietenie, probabil că face parte din cultura lor. Şi religia se poate să aibă o influenţă", constată Vali.

Mai sunt rămăşiţe ale comunismului în fostele republici sovietice? "Nu e bine spus rămăşiţe, pentru că nu prea vezi germenii noului. Cam tot ce a fost vechi cam tot aia a rămas. Mai greu vezi lucruri noi, ca să te ducă cu mintea către un sistem democratic de tip occidental. Acolo e tot Uniunea Sovietică", afirmă cei doi.

De altfel, în Ucraina şi Rusia au văzut multe statui comuniste, cu soldaţi, muncitori, ţărani, tractoare. Theo îţi aminteşte intrigat de una uriaşă, reprezentând o femeie care spăla rufe în lighean. În rest, multe statui ale lui Lenin.

Astana, noua capitală a Kazahstanului, pe care au vizitat-o, e singulară în zonă, având o arhitectură modernă, avangardistă. Românii nu cred că mulţi kazaci se mândresc cu acest oraş, unii dintre ei fiind de părere că Astana e "nebunia preşedintelui".

Fosta capitală, Alma Ata, era într-o zonă seismică, devenise un oraş foarte poluat din cauza traficului, aşa că preşedintele a decis să fie construită un oraş nou, de la zero, lucru care s-a întâmplat în numai 15 ani.

Pe drum au întâlnit motociclişti ruşi, nemţi, brazilieni şi doar un singur motociclist de mare distanţă, care venise pe două roţi din Europa

Singurul motociclist de mare distanţă cu care s-au întâlnit şi care venea pe două roţi din Europa a fost Peter, un olandez. "Plecase, în iunie, a fost în Rusia, Kazahstan, a urmat traseul nostru, noi ne-am întâlnit cu el în Kazahstan, şi continua spre Tajikistan, Uzbekistan, din nou Kazahstan, Rusia şi pe urmă înapoi spre Olanda", menţionează Theodor.

În rest, s-au întâlnit cu un motociclist, Stas, în Rusia, iar în Tadjikistan cu doi nemţi, dar şi cu doi fraţi ruşi, în Ak-Baital, cu un neamţ în Khorog, cu mai mulţi motociclişti din Alma Ata şi Chu (Kazahstan) şi doi brazilieni în Georgia.

"Cei doi brazilieni au apărut când Theo chiar avea nevoie de aşa ceva. Era groghi, spunea că nu-i mai trebuie. Urcaserăm la peste 2.000 de metri. Era ploaie, frig, urât, drumul rău. Eram uzi, aveam mâinile îngheţate. Am oprit într-un loc cum sunt la noi troiţele", spune Vali.

Cei doi, un băiat şi o fată, erau stabiliţi în Elveţia. Fuseseră în Franţa, Turcia şi voiau să ajungă în Iran, apoi în Kazahstan şi după aceea să se întoarcă prin Rusia şi Ucraina. "Veneau nu ştiu de pe unde, se duceau prin Armenia, erau atât de veseli, atât de bine dispuşi, nu aveau nicio treabă cu frigul. Aveau nişte sacoşe atârnate cam rău de motociclete, toate grămadă pe ei", descrie Vali.

Când au plecat din ţară, cei doi români şi-au dat întâlnire spre sfârşitul lunii august, la Biskek, în Kîrgîztan, cu un bucureştean pe care l-au cunoscut pe internet. Dragoş a ajuns, cu avionul, pe 20 august, a închiriat o motocicletă, şi i-a însoţit pănă în data de 4 septembrie pe drumurile de munte din Kîrgîztan şi Tadjikistan.

În Tadjikistan, la Murgab, au întâlnit un grup de vreo 12 motociclişti olandezi, care veniseră cu avionul, şi care făceau circuite în zonă cu motoare închiriate, însoţiţi de un ghid.

Au întâlnit relativ puţini motociclişti, însă mulţi biciclişti, printre care şi patru tineri belgieni care se plimbau prin munţii din Tadjikistan fără să vrea să revină prea curând acasă. "I-am întrebat când se întorc în Belgia. Păi ce să căutăm în Belgia când aici este aşa de bine? Umblau de nu ştiu când şi tot mai umblau. Haioşi, cu păr mare. I-am întrebat cât vor mai sta. «Până se termină banii»", povesteşte Vali.

Traversarea Mării Caspice, cu feribotul, asta a pus teoretic şi psihologic capăt călătoriei

Traversarea Mării Caspice, din Turkmenistan în Azerbaidjan, a durat 22 de ore şi au făcut-o pe un feribot vechi, al unei companii azere, care transporta vagoane de marfă.

Deşi această etapă a fost un motiv de preocupare, de stres, având în vedere că auziseră diverse poveşti cum că vaporul ar traversa marea fără vreun orar, când şi când, cei doi au constat, ajunşi în portul de la Turkilometrienbashi, că au avut de aşteptat numai câteva ore. S-au îmbarcat seara.

Călătoria cu feribotul "comunist, vechi, dar curăţel" i-a costat, spun ei, mult mai mult decât s-au aşteptat – 280 de dolari împreună, daţi în Turkmenistan, la îmbarcare, şi încă 160 de dolari, cu care au fost taxaţi, spre surprinderea lor, la sosire, în Baku, capitala Azerbaidjanului.

A doua zi, a stat pe puntea superioară toată ziua, privind întinderea de apă şi a făcut plajă într-o barcă de salvare, Theo s-a retras, în cele din urmă, într-o sală unde a urmărit, în compania unui şofer de tir, filmul "Robin Hood" dublat în turceşte.

"Traversarea asta a cam pus, teoretic şi psihologic, capăt călătoriei. Ne-a întors în Europa, venea Georgia, unde nu aveam nevoie de viză, traversările durau puţin, două zile la fiecare ţară, ajungeam în Turcia, unde mai fuseserăm. De aici încolo totul se transforma într-o cursă rapidă de venit acasă. Acesta a cam fost sfârşitul, deşi mai aveam vreo 4.000 de kilometri până acasă, de două ori distanţa Bucureşti-Paris", constată cei doi.

La ceva distanţă de intrarea în portul Baku, cei doi români au fost întâmpinaţi de un steagul uriaş, cel al Azerbaidjanului.

Steagul Azerbaidjanului, amplasat în Piaţa Drapelului Naţional, pe un postament de marmură cu un diametru de circa 100 de metri, are, spun ei, un catarg de înălţimea unui bloc de zece etaje, iar drapelul cât unul de patru etaje.

După ce au trecut peste formalităţile de la vamă, Theo şi Vali au fost opriţi de lucrător al companiei de transport azere, îmbrăcat în uniformă: "Puneţi motociclete acolo şi veniţi să plătiţi transportul, câte o sută de dolari de motocicletă".

Au arătat chitanţele pentru banii pe care i-au plătit pe feribot pentru "motoţikla", au spus că deja au achitat transportul şi că nu mai dau nimic în plus. Chiar dacă ar fi vrut să o facă nu ar fi putut pentru că nu mai aveau niciun ban în buzunare.

"El vorbea în limba lui, noi în limba noastră, era o ţigăneală, fiecare pe limba lui, fiecare spunea ce credea şi celălalt înţelegea ce înţelegea", povesteşte amuzat.

Azerul a rămas, însă, pe poziţii: "Trebuie plătit. Motoţikla aici! Nu plăteşti, nu pleci".

Le-a dat doar un paşaport să scoată bani de la bancă şi le-a oprit motocicletele acolo. Cei doi şi-au recuperat motoarele după ce au plătit taxa.

O astfel de călătorie lasă urme în caracterul unui om şi în felul său de a vedea lumea

Călătoria s-a încheiat, cu ce au rămas? "Mi-e greu să spun că am rămas cu ceva anume de acolo, am rămas cu ea, cu experienţa asta. Ce să spun? Că mi-a plăcut la Samarkand sau la Baku? Mi-a plăcut orice sătuc, orice drumeag, poiană, munte", constată nostalgic Vali.

Spune că o astfel de călătorie lasă urme în caracterul unui om şi în felul său de a vedea lumea. "Toată experienţa asta e frumoasă, îţi creează o stare de bine, de libertate, de încredere. Lucrurile astea începi să le realizezi în timp. Sentimentul că fiecare metru cu care avansezi e ceva nou şi descoperi este copleşitor. Mi-a dat multe senzaţii călătoria asta, dar cea mai frumoasă e că eşti tu pe drum", constată fiul său.

"Ţi se schimbă scara de valori şi la ce te raportezi. Ajungi să te mulţumeşti chiar cu tot ce ai şi contează mult mai mult să mai treacă o zi, să mai vezi nişte locuri, să mai întâlneşti nişte oameni. Confortul de acasă l-am lăsat deoparte şi am încercat să intru cât mai mult din chestia asta, să fiu parte din ea, de când am plecat până m-am întors. M-a interesat să văd locurile, oamenii, nu m-a interesat că scot bocancii şi se ofilesc florile", continuă Theo.

20 de zile a fost cel mai mult cât au stat fără să facă duş, în condiţiile în care transpirau şi mergeau prin praf.

Au fost, totuşi, lucruri cărora Theo le-a simţit dorul. "M-am gândit vreo patru zile la cartofi prăjiţi. Mi-era poftă. Ei nu ştiu să facă sau noi nu am ştiut cum să le cerem", recunoaşte tânărul.

"Dintre lipsurile pe care le simţim, multe nu sunt chiar atât de mari, multe nevoi ţi le creezi, multe obiceiuri le dobândeşti", este de părere tatăl său.

"Încet-încet, probabil că imaginile clare se estompează, încep să uiţi, dar rămâne acolo ceva", spune nostalgic Valeriu Pană.

Aventura de 69 de zile şi 17.000 de kilometri în Asia Centrală a celor doi români s-a încheiat cu bine. Pentru amândoi a fost o experienţă frumoasă, "pentru o viaţă".
 
Sursa: mediafax.ro