Am deschis imediat fereastra şi toamna a pătruns în sufletul meu cu timiditate, cu braţele încărcate de frunze şi cu picături de ploaie ce se aşezau pe clipa de ieri şi pe cea de mâine şi pentru atunci când visele uscate vor troieni albul dimineţii.
Pe cerul toamnei, pânza de păianjen a destinului, cârpită din loc în loc, mai mult decât toamna trecută, acoperă bruma iubirii ce rămăsese blocată în casa cu dor. Lacătul a căpătat culoarea uitării, ruginie ca a frunzei de toamnă purtată întâmplător de către vânt, la întretăiere de ani. Nu l-am închis prea bine ultima dată, am pierdut între timp cheia fericirii, cred că într-o vară, pe colina cu dor, când visele mor dintr-un simplu dor şi nimic nu mai are sens…
Spre norocul meu, a sunat ceasul şi mi-a amintit că este timpul să plec din nou la serviciu. Nu m-am putut abţine să nu mai zăbovesc o clipă în aceste gânduri melancolice de toamnă şi să nu-mi încep ziua captând gustul dulce al toamnei dintr-o savuroasă boabă de strugure. Va trece şi această toamnă, aşa cum au făcut-o şi celelalte, iar eu nu pot decât să sper că mă va întâmpina iarăşi cu braţele deschise la un moment dat, aşa cum a făcut-o întotdeauna, imaculata iarnă.
Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
