„În virtutea acestui lucru am mers la război”. Sunt cuvintele lui William Strang, oficial al Foreign Office-ului, cuvinte cu care descria garanția oferită Poloniei la 30 martie 1939, prin care țării est-europene îi era garantată independența.

Era un gest fără precedent în istoria politicii externe britanice. Până nu demult, Londra era atât de puțin interesată de soarta Poloniei încât ambasadorul polonez, Contele Edward Racynski, trimitea acasă, în februarie 1939, un raport în care scria că, în opinia politicienilor britanici, întreaga Europă de Est este în afara sferei de interes britanice. În plus, Ministrul de Externe polonez, colonelul Josef Beck, nu era deloc apreciat nici la Londra, nici la Paris. Inițial, el privise cu ochi buni ascensiunea naziștilor în Germania, și jucase un rol important în preluarea regiunii Teschen de la Cehoslovacia în urma crizei de la Munchen.

Garanția oferită Poloniei însemna un angajament pentru apărarea unei țări din Europa de Est căreia, de fapt, nu-i puteau ajutor direct nici pe cale terestră, nici aeriană sau pe mare.

(Prima pagină a ziarului New York Times: Armata germană atacă Polonia; Orașe bombardate; Porturi blocate; Danzig este acceptat în Reich)

Garanția vine la câteva zile după ce Hitler ocupă Cehoslovacia, o țară a cărei integritate promisese s-o respecte

În ciuda acestui gest extrem al lui Hitler, Chamberlain era hotărât, după cum declara în Casa Comunelor pe 15 martie, să rămână fidel politicii sale de conciliere. Însă ceva se schimbase: opinia publică britanică, de obicei mult mai reticentă și sceptică în asemenea situații, avea să ia o altă direcție. Timp de două decenii, englezii, ca și francezii, încercaseră să-și revină de pe urma ororilor Marelui Război și refuzaseră să se gândească la ideea că un astfel de conflict ar putea să mai izbucnească vreodată. Dezmembrarea Cehoslovaciei a distrus această iluzie și i-a făcut pe englezi să înțeleagă că trebuie să facă ceva în privința lui Hitler.

Încă de la începutul anului 1939, englezii și francezii fuseseră asaltați de zvonuri privind un iminent atac german, fie în Est, fie în Vest, dar și de informații – multe dintre ele, exagerate – privind forța armatei germane. Mai mult decât atât, englezii și francezii se temeau de posibilitatea unei alianțe tripartite între Germania, Italia și Japonia.

Ca răspuns la trezirea opiniei publice, Chamberlain și-a schimbat declarațiile. Pe 17 martie, el declara că dorea să corecteze cele spuse cu două zile înainte: [acordul de la] Munchen fusese alegerea corectă, dar acum Hitler își încălcase promisiunea că nu va mai avea pretenții teritoriale în Europa. Ca atare, spunea Chamberlain, Hitler nu mai era de încredere, iar Marea Britanie era pregătită să reziste oricăror încercări ale unei țări de a domina lumea prin forță și să apere, cu orice mijloace, cauza democrației.

Garanția oferită de Marea Britanie și Franța se extindea și asupra României. Cum s-a ajuns acolo? În acele zile ale lunii martie, diplomatul român Virgil Tilea, trimis extraordinar și plenipotențiar al României la Londra, a discutat cu oficialii de la Foreign Office și a declarat că Berlinul face presiuni asupra guvernului român pentru acapararea economiei țării, mai ales a resurselor de petrol, necesare Germaniei în caz de război. Declarațiile lui Tilea au fost dezmințite de ministrul de externe român, Grigore Gafencu, dar roțile se puseseră deja în mișcare, iar englezii au hotărât că nu mai trebuie să facă nicio concesie Germaniei lui Hitler, mai în condițiile în care au primit și rapoarte privind mișcări ale trupelor germane în est.

Următorul pas al diplomaților englezi a fost să intre în legătură și cu alte guverne, mai ales cu cel al Uniunii Sovietice, care a fost întrebat cum ar răspunde în cazul unei agresiuni germane îmmpotriva României. Sovieticii au fost destul de evazivi, dar au propus o întâlnire între reprezentanții Marii Britanii, Uniunii Sovietice, Franței, Poloniei și României, pentru a discuta posibilitatea unei acțiuni colective. Reticența englezilor de a se angaja la asemenea discuții i-a convins însă pe sovietici că Marea Britanie nu era pregătită să-și asume o înțelegere cu URSS.

Pe 18 martie, Chamberlain declara în ședința cabinetului său că se convinsese că atitudinea lui Hitler făcea imposibilă orice negociere cu regimul nazist. El nu era însă pregătit să analizeze posibilitatea unui aranjament cu Uniunea Sovietică.
 
Foreign Office-ul a acordat o mare importanță ideii că Germania va face tot posibilul pentru a evita un război pe două fronturi, ceea ce însemna că Marea Britanie trebuia să încheie alianțe în așa fel încât să blocheze acțiunile Germaniei. În același timp, englezii erau conștienți că, indiferent care ar fi fost aceste alianțe, ei nu aveau resursele necesare pentru a lupta simultan împotriva Germaniei (pe continent), Italiei (în Africa) și Japoniei (în Orient). Se părea însă că exact asta îi aștepta…

Chamberlain și Halifax încercaseră să-l îndepărteze pe Mussolini de Hitler, dar Il Duce nu s-a lăsat impresionat. Potrivit documentelor, el i-ar fi zis Contelui Ciano, Ministrul de Externe italian, că „acești oameni nu sunt făcuți din aceeași stofă ca Francis Drake și ceilalți aventurieri care au creat imperiul”. Apoi, după lovitura de la Praga, el i-ar fi mărturisit lui Ciană că „nu ne putem schimba politica acum; nu suntem prostituate”.

În privința problemei unui front de est, diplomații englezi considerau că o cooperare ruso-poloneză era esențială, căci polonezii nu ar putea supraviețui fără sprijin sovietic. Potrivit specialiștilor englezi, în cazul unui atac german spre est, nu era decât o chestiune de timp până când Polonia ar fi fost eliminată din război. Cu toate acestea, Chamberlain era convins că Polonia, și nu Rusia, reprezenta cheia problemei: el considera că o alianță cu Polonia i-ar fi convins pe germani că vor fi nevoiți să lupte pe două fronturi.

La acel moment, exista în rândul oficialilor englezi teama că Polonia ar putea ajunge la o înțelegere cu Germania. În opinia englezilor, această înțelegere părea mai credibilă decât un pact sovieto-nazist.

Englezii au decis să propună Franței, Uniunii Sovietice și Poloniei publicarea unei declarații comune prin care cele patru țări să se angajeze să se consulte în cazul unei amenințări la adresa independenței politice a oricărui stat european. Litvinov a fost de acord, francezii cu atât mai mult. În mod suprinzător, polonezii au fost cei care s-au opus, considerând că o asemenea declarație – adică una în comun cu sovieticii – ar fi însemnat sfârșitul politicii lor de echilibru într Est și Vest, și că nemții ar putea interpreta gestul ca o alăturare a Poloniei la lagărul sovietic.

Polonia încheiase atât cu Germania, cât și cu Rusia pacte de neagresiune, și încercase să păstreze un echilibru în relațiile cu cele două state. Ea a căutat, în schimb, alianțe cu România, țara cu care împărtășea aceeași teamă față de Uniunea Sovietică, și cu Franța.

Negocierile la Londra privind posibilitatea unei declarații comune au continuat, deși era clar că nicio acțiune comună nu ar fi fost posibilă fără implicarea Uniunii Sovietice. Polonezii se opuneau însă acestei idei, căci Armata Roșie nu ar fi putut confrunta forțele germane decât dacă traversa teritoriul Poloniei. Iar polonezii nu ar fi acceptat niciodată să acorde cale liberă rușilor pe teritoriul țării lor.

Halifax era însă hotărât să ajungă la un compromis. El credea că includerea Poloniei în orice plan era esențială; ca atare, englezii se aflau în fața unei dileme: fie nu făceau nimic (în cazul unei agresiuni împotriva Poloniei), fie intrau într-un război devastator.

Implicarea sovietică într-un sistem de securitate depindea de cooperarea cu Polonia. În schimb, implicarea Poloniei într-un asemenea sistem depindea de non-cooperarea cu Rusia.

Englezii nu au reușit să găsească nicio cale de compromis pentru a-i mulțumi și pe sovietici, și pe polonezi, așa că în cele din urmă au decis să ia partea Poloniei. După cum declara Halifax, „a trebuit să facem o alegere între Polonia și Uniunea Sovietică; era clar că Polonia va avea valoarea mai mare.” Armata Roșie avea capacități de apărare, dar îi lipsea capacitatea defensivă. În plus, Marea Teroare tocmai decimase corpul ofițeresc al Armatei, lăsând-o astfel fără lideri capabli.

Miniștrii englezi au renunțat la ideea declarației în comun a celor patru state. În schimb, s-a decis oferirea, alături de francezi, unei garanții Poloniei și României, statele cele mai expuse amenințării germane. În schimbul acestei garanții din partea celor două state occidentale, Polonia și România trebuiau să-și acorde garanții reciproce în cazul unui atac din partea Germaniei. Uniunea Sovietică nu avea să fie invitată să participe la aceste înțelegeri, dar avea să fie informată la „momentul potrivit”.

La întâlnirile guvernului din 30-31 martie, s-a decis ca premierul să anunțe în Casa Comunelor decizia de a acorda Poloniei și României garanții unilaterale. Cu două zile înainte, premierul se întâlnise cu liderii opoziției și insistase asupra importanței acordului cu Polonia, acord la care nu s-ar putea ajunge dacă Rusia ar fi fost implicată. Au urmat numeroase discuții privind includerea unei referințe la Uniunea Sovietică în anunțul propus: Chamberlain nu dorea să-i menționeze pe sovietici, decizie care nu se baza, spunea el, pe ideologie. E cunoscut însă faptul că Chamberlain nu avea deloc încredere în sovietici..

Ca ordin de la premier, ambasadorul britanic i-a contactat pe polonezi pentru a obține din partea lor o reacție la oferta garanției unilaterale. Beck a fost de acord imediat, fără niciun fel de ezitare. Ca urmare, premierul a făcut anunțul pe 31 martie, în Camera Comunelor: „[…]în cazul oricărei acțiuni care ar amenința independența poloneză, și împotriva căreia guvernul polonez ar considera că este vital să reziste, Guvernul Majestății Sale se simte obligat să acorde guvernului polonez tot sprijinul său.”

Halifax nu le-a arătat textul anunțului rușilor din timp, pentru a nu-i jigni pe polonezi. Maiski, ambasadorul sovietic la Londra, era la curent cu ideea oferirii garanției, dar nu i se arătase textul. Ca atare, sovieticii s-au simțit jigniți, mai ales că britanicii lăsaseră de înțeles că sovieticii ar fi fost de acord cu garanția oferită Poloniei.

Într-o scrisoare trimisă de Litvinov lui Maiski, acesta scria: „Este intolerabil pentru noi să fim în situația unui om care e invitat la o petrecere, dar apoi e rugat să nu mai vină pentru că ceilalți invitați nu doresc să-l întâlnească.”

În acele luni cruciale ale anului 1939, atât diplomația sovietică, cât și cea occidentală au făcut greșeli. Dacă în cele două săptămâni dintre dezmembrarea Cehoslovaciei și garanția oferită Poloniei și României, rușii ar fi arătat că sunt dispuși să depună eforturi privind construirea unui sistem defensiv colectiv cu Occidentul, o înțelegere ar fi fost, poate, posibilă. În aceste condiții, Hitler ar fi fost pus în situația unui război pe două fronturi, pe care dorea să-l evite.

Pe de altă parte, francezii și englezii ar fi trebuit să se arate mai dispuși la negocieri cu Uniunea Sovietică, arătându-i astfel lui Stalin că nu trebuie să-și pună problema unei coaliții occidentale împotriva Uniunii Sovietice.

Declarația premierului britanic prin care Marea Britanie declara război Germaniei

După ce au renunțat la politica de concliere, englezii și francezii au făcut un gest care s-a dovedit a avea consecințe nedorite: i-a îndepărtat pe sovietici și nu a avut niciun efect în strunirea lui Hitler. La doar câteva zile după anunțul privind garanțiile oferite Poloniei și României, Hitler dădea ordin armatei germane să se pregătească pentru un atac împotriva Poloniei. O lună mai târziu, el denunța pactul de neagresiune cu Polonia, dar și acordul naval cu Anglia.

Hitler era convins – în baza reticenței arătate în 1936 și 1938 – că englezii și francezii nu vor face de fapt nimic. Se înșela. Cu toate că, de fapt, garanția oferită Poloniei nu avea nicio importanță militară (englezii și francezii nu aveau cum să vină ajutorul Poloniei sau al României), ea a fost respectată: pe 3 septembrie, la două zile după atacul german împotriva Poloniei, Marea Britanie și Franța declarau război Germaniei.

Sursa: historia.ro