Gulnara Vâşcu: „Lumea nu e alcătuită doar din modele”

– Gulnara, căutând telefonul dvs. printre colegii din presă, am auzit o frază: „Este extraordinară, chiar dacă, până a o cunoaşte, eram de o altă părere…”. Vi se întâmplă deseori să vă ciocniţi cu asemenea situaţii?
– Cred că aşa ceva li se întâmplă tuturor. Lumea, inclusiv Chişinăul, este un puzzle alcătuit din impresii şi atitudini – fie ale fotografilor, în cazul meu, fie ale jurnaliştilor… Când nu cunoşti omul, te bazezi pe impresii străine şi poţi greşi. De aceea, eu prefer să trag concluzii doar din propriile experienţe şi din propriul contact cu lumea. Şi dacă simt că omul cu care comunic emană căldură şi energie pozitivă, nu contează ce-mi vor spune alţii despre el.

– Sunteţi, probabil, singura femeie cu numele „Gulnara” din Chişinău. Cum v-aţi pomenit aici?
– Tatăl meu a fost militar, deci, ne-am tot mutat dintr-un loc în altul. Pe sora mai mare am lăsat-o în Ural, eu am absolvit şcoala medie la Ohotsk, la nord de Magadan, iar în 1985 am ajuns la Chişinău, unde am mers la Facultatea de Electrofizică a Institutului Politehnic şi… m-am îndrăgostit. Tata a plecat mai departe, iar viaţa mea a rămas aici. Fiind studentă, m-am măritat, am născut primul copil, timp de zece ani am fost o casnică exemplară, apoi am realizat, brusc, că vreau să fotografiez. S-a întâmplat după o călătorie în India, care sigur nu a fost întâmplătoare. Şi astăzi, asta fac – sunt fotograf.

– E o meserie considerată apriori masculină. V-a fost/vă este greu?
– Bărbatul, în mod tradiţional, e cel care întreţine familia (deşi, în ultimul timp, sunt foarte multe femei care au preluat acest rol…). Şi dacă bărbatul decide să-şi schimbe oraşul în care lucrează, pare firesc ca familia să-l urmeze. O femeie, însă, înainte să accepte o colaborare tentantă, se gândeşte că e mamă, că e soţie. Eu am trei copii şi ei sunt ancora mea în viaţă, dar nu regret. Cât priveşte meseria propriu-zisă, nici aici nu e uşor. Fetele-fotograf, nici măcar la Academia de Arte Fotografice de la Moscova, unde am învăţat, nu erau luate în serios. Eu, care aveam deja doi copii pe atunci, eram văzută ca o fetiţă bogată şi capricioasă care a decis, pe lângă multe altele, să se joace şi cu aparatul de fotografiat. Dar m-am încăpăţânat să demonstrez că nu este deloc aşa şi astăzi sunt flatată să aud cuvinte de laudă de la profesorii mei de la Moscova, dar şi de la colegii-bărbaţi. S-a întâmplat, probabil, pentru că am devenit şi eu mai „bărbat” – dar cum altfel poţi califica o femeie care încearcă să-şi schimbe blana de nurcă pe un obiectiv foto?  Din fericire, soţul nu s-a speriat de această metamorfoză – fiind şi el într-o etapă de căutare-schimbare, nu i-a părut ciudată căutarea-schimbarea mea.

Foto: allmoldova.com

– Cum v-aţi simţit într-o familie moldovenească, mai ales că nu era una simplă, soţul dvs. fiind unul dintre cei doi fii ai regretatului Vasile Vâşcu?
– Eram tânără şi în afara politicului, şi am aflat destul de târziu detaliile. Pe tata-socru l-am văzut abia după câţiva ani de la căsătorie – când s-a întors din colonia de la Nijni Taghil, deja era născută Cristina, prima noastră fiică…

– Nu v-aţi temut să vă căsătoriţi cu ful unui condamnat politic?
– Ne aflam în colhoz, în anul I, când am aflat că Andrei e fiul lui Vâşcu. Dar nu ştiam cine e Vâşcu… Eu iubeam un om şi îmi doream să fiu alături de el, şi nu am considerat nici atunci şi nici acum că am săvârşit un act de eroism. Pur şi simplu, am respectat această familie, cu soacra am avut o relaţie excelentă, dovadă şi faptul că o perioadă am locuit în aceeaşi casă. Aici este casa şi aici este familia mea. Colegii de clasă ai soţului sunt şi colegii mei. Prietenii lui sunt şi prietenii mei. Şi pot spune că Moldova e, într-un fel, patria mea. Din care cauză, cred că o să încerc să răspund la ancheta pe care Cristina – fiica noastră cea mare, care deja de patru ani învaţă în SUA, la Watkins College of Art, specialitatea Design&Film (şi ea o viitoare artistă!) – a postat-o pe Facebook: „De ce vă mândriţi că sunteţi moldovean?”.

– Dacă măritişul nu a fost un act de eroism, cel de-al treilea copil sigur e o „nebunie frumoasă” pentru societatea de azi. Nu v-a întrerupt cariera?
– De când mă ţin minte, mi-am dorit o familie mare. După prima naştere, mi s-a spus că, cel mai probabil, nu voi mai putea să am copii. Eu însă, din nou, m-am încăpăţânat şi am demonstrat că nimic nu e imposibil. Astfel au apărut Leyla (care face şcoală de pictură şi văd în ea germenii unui viitor designer), iar după zece ani – Andrei, care e copia tatălui său, deci, este fermecător . N-a fost simplu – cariera îmi era în ascensiune, eu uitasem de scutece -, dar fiul a fost ca un semn de la Dumnezeu. Am ştiut că va fi băiat din prima clipă când am înţeles că sunt însărcinată. Nu pot spune că am fost încântată – în viziunea mea, mamă cu două fete, băiatul venea ca un uragan ce va şterge totul din cale, care se va bate şi nu se va uita decât la maşinuţe. Soţul însă era fericit – şi nu pentru că, aşa cum se obişnuieşte, bărbaţii îşi doresc la nebunie un fiu, ci pentru că, mi-a zis, „în sfârşit, pe lumea asta, a apărut un bărbat pentru care tu eşti gata să faci orice şi pe care îl asculţi fără crâcnire”.

– Să înţeleg că, deşi sunteţi tătăroaică după tată, nu sunteţi tradiţionala femeie orientală, pentru care prioritar e să-şi asculte bărbaţii din casă?
– Ascult eu, dar nu chiar „tradiţional”… Deşi, cei apropiaţi îmi spun deseori că acasă eu sunt cu totul alta decât la serviciu. Acasă sunt mai „orientală”.

Foto: allmoldova.com

– Oricine poate fi fotograf? Şi oricine poate fi fotografiat?
– Oricine poate încerca să imortalizeze lumea pe care o vede, aşa cum o vede. Dacă ajunge să o facă profesionist, e altă treabă deja, care implică şi muncă, şi talent, şi inspiraţie, şi tehnică. Orice fotograf poate fi văzut şi urmărit prin ceea ce face… La a doua întrebare răspunsul e de asemenea „da”. Sigur, cel mai simplu e să fotografiezi oameni frumoşi, modele. Dar lumea nu e alcătuită doar din modele, dimpotrivă. Şi performanţa e să poţi pune în valoare tocmai personalitatea oamenilor „normali”, să le identifici caracterul, să-i faci să se descopere în fotografia ta şi să se vadă frumoşi.

– Vă consideraţi un fotograf al bogaţilor? În Internet, sunteţi catalogată ca unul dintre cei mai scumpi maeştri – cel puţin, pentru Moldova.
– Eu câştig din fotografiat şi îmi pare onorabil să câştigi, făcându-ţi meseria. Dar cu acelaşi succes fotografiez gratis pentru campanii sociale sau pentru oameni care nu-mi plătesc, dar pe care eu vreau să-i fotografiez. Faptul că sunt un fotograf scump îmi şi dă libertatea de a alege să lucrez şi gratis.

– Ce este India pentru dvs. – o excursie sau o viziune asupra lumii?
– Nu este excursie, merg încolo frecvent şi, de o vreme, călătoresc de una singură prin această ţară. Uneori vorbesc doar cu şopârlele din camera mea… A fost o cheie pentru a-mi privi în suflet şi a mă autocunoaşte, iar recent am înţeles că, pentru a găsi ceea ce am căutat iniţial în India, nu e neapărat să mergi încolo. Am învăţat să-mi reconstruiesc lumea interioară şi aici, acasă.

– Şi atunci, cât e de mult adevăr în cartea „Mănâncă, Roagă-te. Iubeşte”, în care India de asemenea este o punte spre echilibrul interior al eroinei?
– Am văzut filmul, mi-a plăcut – probabil, pentru că m-am regăsit cumva în el, inclusiv prin faptul că şi eu, în afară de India, sunt îndrăgostită de Italia. Ador pastele italiene, ador chelnerii lor de mult trecuţi de prima tinereţe, dar care au atâta carismă… Diferenţa dintre mine şi eroina din acest film e că ea încerca să-şi rezolve nişte probleme psihologice, iar eu problemele mi le-am rezolvat mai devreme, astfel încât acum pur şi simplu călătoresc şi savurez plăcerea. În general, eu m-am înconjurat de lucruri care îmi aduc plăcere.
– Nu vă este frică? E un alt univers, totuşi, diferit de al nostru?
– Uneori în Chişinău îţi este mult mai frică să trăieşti… Eu sunt convinsă că universul îţi răspunde cu acelaşi impuls pe care i-l trimiţi şi tu. Dacă îţi este frică, rişti să întâlneşti un răufăcător; dacă te temi că te va înţepa un ţânţar malaric, ai şanse să ajungi la spital. Ca să schimbi lumea din jur, trebuie să-ţi schimbi şi atitudinea faţă de această lume, şi gândurile, şi dorinţele.