De la o vreme, în unele cercuri politice a devenit foarte populară „ideea europeană”. Ori, mai pe moldovenește spus, declarațiile de amor față de străinătate, îndeosebi față de Occident. Există chiar și un limbaj specializat pentru exprimarea acestui simțământ modern – europenizare, occidentalizare, sincronizare, mondializare, globalizare etc.
Declar din capul locului că ideea intrării în Europa este productivă și subscriem la ea cu pasiune, dar și cu unele rezerve. Să vorbim mai întâi despre pasiune. Sprijinim cu pasiune această opțiune, din simplul motiv că Moldova a fost întotdeauna parte a Europei. Prin spirit, nu numai prin așezare geografică. Și dacă am fost scoși din Europa după 1812, nu înseamnă că am intrat în Asia atât de adânc, încât să nu mai putem ieși de acolo.
Prăbușirea imperiului sovietic și declararea Republicii Moldova au creat premise reale pentru a ne reîntoarce în Europa și a valorifica vocația modernității, proprie neamului nostru. Suntem prin definiție un popor pașnic. Ba mai mult decât atât. După cum spunea un mare scriitor, pe noi ne caracterizează un ciudat „deficit de agresivitate”, care permite unor străini să ne acuze ba de prostie, ba de lașitate, ba de toleranță față de rău. Acest „deficit de agresivitate” ne-a permis să conviețuim pașnic cu alte seminții, cărora le-am oferit confortul psihologic de a nu se simți străini în casa noastră. Indiscutabil „acest deficit de agresivitate” ne-a pricinuit și multe rele, dar noi am încercat să depășim umilința națională prin ideea creștină a toleranței. În planul psihologiei noastre naționale, al instinctului etnic, dacă doriți, nu „avem probleme” cu integrarea europeană”. Cam atâta la capitolul „pasiune”.
Să trecem acum la capitolul „rezerve”. Unele forțe politice de la noi pun la stâlpul infamiei ideea naționalistă, pe care o opun ideii europene. Cu alte cuvinte, trișează, încercând să demonstreze indemonstrabilul: că ideea naționalistă este incompatibilă cu ideea europeană. Ar reieși, potrivit logicii lor, că lumea occidentală nu este alcătuită din state naționale, ci ar fi un conglomerat de societăți cosmopolite, desacralizate și lipsite de identitate națională: o masă biologică, o adunătură de burtoși nesimțiți. Cei care cunosc cât de cât realitățile occidentale știu că lucrurile stau tocmai invers. Nu sunt oare francezii naționaliști? Dar nemții, englezii, americanii etc.? Cine dacă nu francezii au adoptat o lege drastică împotriva folosirii anglicismelor în presa scrisă și la televiziune? În care țară e mai ușor să obții cetățenia – în Moldova „naționalistă” sau în Franța, Anglia etc.? Să nu uităm însă că Legea cetățeniei a fost votată nu de agrarienii „occidentali”, ci de primul Parlament „unionist și frontist”. Sau poate curzii sunt masacrați cu miile nu în „occidentala” Turcie, ci în „naționalista” Moldovă?
Adevărul e că, prin „deficitul său de agresivitate”, populația autohtonă din R. Moldova a oferit și oferă minorităților naționale un exemplu de conviețuire civilizată. Apoi, lucrurile trebuie privite și din altă perspectivă: dar ce atitudine au minoritățile naționale față de națiunea titulară? Sunt oare naționaliste acele forțe politice care cer respect și toleranță față de statul R. Moldova? Sau, poate, refuzul lor agresiv de a ne învăța limba este un indiciu al civilizației și al toleranței naționale?
În tot cazul, dacă s-a ajuns până acolo încât să-i acuzăm pe moldoveni de naționalism primitiv și xenofobie, iar pe Solonari și pe Șornicov să-i facem purtători ai ideii europene, înseamnă că s-a ajuns, totuși, prea departe.
