Ideea europeană şi umilinţa naţională

De la o vreme, în unele cercuri politice a devenit foarte populară „ideea europeană". Ori, mai pe moldoveneşte spus, declaraţiile de amor faţă de străinătate, îndeosebi faţă de Occident. Există chiar şi un limbaj specializat pentru exprimarea acestui simţământ modern – europenizare, occidentalizare, sincronizare, mondializare, globalizare etc. Declar din capul locului că ideea intrării în Europa este productivă şi subscriem la ea cu pasiune, dar şi cu unele rezerve. Să vorbim mai întâi despre pasiune. Sprijinim cu pasiune această opţiune, din simplul motiv că Moldova a fost întotdeauna parte a Europei. Prin spirit, nu numai prin aşezare geografică, şi dacă am fost scoşi din Europa după 1812, nu înseamnă că am intrat în Asia atât de adânc, încât să nu mai putem ieşi de acolo. Prăbuşirea imperiului sovietic şi declararea independenţei Republicii Moldova au creat premise reale pentru a ne reîntoarce în Europa şi a valorifica vocaţia modernităţii, proprie neamului nostru. Suntem prin definiţie un popor paşnic. Ba mai mult decât atât. După cum spunea un mare scriitor, pe noi ne caracterizează un ciudat „deficit de agresivitate", care permite unor străini să ne acuze ba de prostie, ba de laşitate, ba de toleranţă faţă de rău. Acest „deficit de agresivitate" ne-a permis să convieţuim paşnic cu alte seminţii, cărora le-am oferit confortul psihologic de a nu se simţi străini în casa noastră. Indiscutabil, acest „deficit de agresivitate" ne-a pricinuit şi multe rele, dar noi am încercat să depăşim umilinţa naţională prin ideea creştină a toleranţei.

În planul psihologiei noastre naționale, al instinctului etnic, dacă doriţi, nu „avem probleme" cu integrarea europeană. Cam atâta la capitolul „pasiune".

Să trecem acum la capitolul „rezerve". Unele forţe politice de la noi pun la stâlpul infamiei ideea naţionalistă, pe care o opun ideii europene. Cu alte cuvinte, trişează, încercând să demonstreze indemonstrabilul: că ideea naţionalistă este incompatibilă cu ideea europeană. Ar reieşi, potrivit logicii lor, că lumea occidentală nu este alcătuită din state naţionale, ci ar fi un conglomerat de societăţi cosmopolite, desacralizate şi lipsite de identitate naţională; o masă biologică, o adunătură de burtoşi nesimţiţi. Cei care cunosc cât de cât realităţile occidentale ştiu că lucrurile stau tocmai invers. Nu sunt oare francezii naţionalişti? Dar nemţii, englezii, americanii etc.? Cine dacă nu francezii au adoptat o lege drastică împotriva folosirii anglicismelor în presa scrisă şi la televiziune? În care ţară e mai uşor să obţii cetăţenia — în Moldova „naţionalistă" sau in Franţa, Anglia etc.? Să nu uităm însă că Legea cetăţeniei a fost votată nu de agrarienii „occidentali", ci de primul Parlament, „unionist şi frontist". Sau poate curzii sunt masacraţi cu miile nu în „occidentala" Turcie, ci în „naţionalista" Moldovă? Adevărul e că, prin „deficitul său de agresivitate", populaţia autohtonă din Republica Moldova a oferit şi oferă minorităţilor naţionale un exemplu de convieţuire civilizată. Apoi, lucrurile trebuie privite şi din altă perspectivă: dar ce atitudine au minorităţile naţionale faţă de naţiunea titulară? Sunt oare naţionaliste acele forţe politice care cer respect şi toleranţă, faţă de statul Republica Moldova? Sau, poate, refuzul lor agresiv de a ne învăţa limba este un indiciu al civilizaţiei şi al toleranţei naţionale? În tot cazul, dacă s-a ajuns până acolo încât să-i acuzăm pe moldoveni de naţionalism primitiv şi xenofobie, iar pe Solonari şi pe Şornikov să-i facem purtători ai ideii europene, înseamnă că s-a ajuns, totuşi, prea departe.