În 2015, anul în care se împlinesc 70 de ani de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ştirile TVR vă oferă o serie de articole despre evenimentele din urmă cu şapte decenii, care au schimbat lumea şi au trasat noi graniţe. Campania “70 de ani de pace – Poveştile războiului” va prezinta mărturiile supravieţuitorilor, veteranii războiului, care astăzi se apropie de 100 de ani.
La începutul lunii mai 1945, după aproape 6 ani de război devastator, Germania nazistă capitula necondiţionat în faţă trupelor aliate şi se sfârşea astfel războiul în Europa. Oficial, cel de Al Doilea Război Mondial s-a încheiat însă la 2 septembrie 1945, odată cu capitularea Japoniei, după folosirea bombelor atomice americane la Hiroshima şi Nagasaki, în 6 şi 9 august.
Fusese cel mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii, a costat viaţa a peste 60 de milioane de oameni, aproximativ 3 % din populaţia de atunci a lumii, şi mai mulţi bani şi resurse decât toate celelalte războaie la un loc: 1.000 de miliarde de dolari, la valoarea din 1945. Urmările războiului, inclusiv schimbările geopolitice, culturale şi economice, au fost fără precedent.
Reconcilierea între foştii inamici din Europa venea 5 ani mai târziu, în 9 mai 1950, când, printr-o celebra declaraţie a ministrului francez de externe Robert Schuman, se punea temelia construcţiei europene care unea oameni şi naţiuni printr-un obiectiv comun, o comunitate de interese paşnice. Acesta este motivul pentru care liderii europeni au decis, în 1986 la summitul de la Milano, ca ziua de 9 mai să fie serbată ca „Zi a Europei”.
În 2012, Comitetul Nobel a acordat Premiul Nobel pentru Pace Uniunii Europene, pentru rolul şi contribuţia sa de şase decenii la progresul pacii, reconciliere, democraţie şi apărarea drepturilor omului în Europa.
Ziua Victoriei
Comemorează capitularea Germaniei naziste în faţă trupelor aliate şi sfârşitul războiul în Europa.
Este sărbătorită în 9 mai în cele mai multe ţări din estul Europei, şi în România, şi în state care au aparţinut fostei URSS sau fostei Iugoslavii, în timp ce Marea Britanie, Franţa, Slovacia, Cehia, Norvegia, Ţările Baltice şi în unele părţi din Germania Ziua Victoriei este sărbătorită în 8 mai. Sunt şi state care sărbătoresc Ziua Victoriei în 5 mai.
Dar de ce această diferenţa de dată şi când a capitulat de fapt Germania nazistă?
La 7 mai 1945 la ora 02.41, la Reims, la sediul Cartierului General Suprem al Forţelor Expediţionare Aliate din Franţa, Germania a capitulat fără condiţii.
Actul prevedea ca ostilităţile să se încheie la 8 mai la ora 23.01 şi a fost semnat de către generalul Alfred Jodl, şeful operaţiunilor Statului Major german. Generalul american Bedell-Smith, şeful Statului Major aliat, şi generalul Susloparov, şeful misiunii militare sovietice în Franţa, au contrasemat documentul, la fel ca şi generalul francez Sevez, invitat în ultimul minut să semneze ca martor. Totul nu a durat decât câteva minute.
Actul l-a înfuriat pe Stalin care dorise o capitulare în capitala Reichului învins şi ocupat de Armata Roşie. De aceea, la 9 mai 1945 la ora 00.16, la Berlin, un oraş în ruine, feldmareşalul Keitel, şeful Statului Major al Wehrmachtului semna capitularea germană la sediul Statului Major al armatei sovietice. Amiralul von Friedeburg, din cadrul Kriegsmarine, şi generalul Stumpff pentru Luftwaffe au semnat şi ei documentul, la fel şi mareşalul sovietic Jukov, în numele lui Stalin, şi mareşalul britanic Tedder, pentru Eisenhower. Generalul american Spaatz şi generalul francez de Lattre au semnat ca martori.
La ora 15.00 a zilei de 8 mai, Truman, Churchill şi De Gaulle au anunţat oficial victoria, dar în Uniunea Sovietică, datorită diferenţei de fus orar, vestea capitulării a ajuns în dată de 9 mai, această dată fiind proclamată Ziua Victoriei. Acesta este motivul pentru care aliaţii occidentali au sărbătorit Ziua Victoriei în Europa în 8 mai, iar Uniunea Sovietică a sărbătorit Ziua Victoriei împotriva fascismului pe 9 mai.
Începând din 1946 Ziua Victorei a fost marcată în 9 mai în 15 republici din fosta URSS, pentru a comemora victimele din timpul războiului împotriva Germaniei fasciste.
În Germania de Est ziua de 8 mai a fost sărbătorita ca Ziua Eliberării, între 1950 şi 1966. Între 1975 şi 1990 ziua de 9 mai a fost sărbătoare oficiala. Din 2002 doar unul dintre landuri mai marchează Ziua Victoriei, în ziua de 8 mai.
În Ţările Baltice, după desprinderea de URSS, sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a fost marcat în 8 mai.
În Rusia, 1990 a fost anul ultimei parade la care au participat tancuri, de atunci accentul sărbătoririi fiind pus în special pe aspectul istoric al comemorării şi omagiul adus foştilor combatanţi. În 1995, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a victoriei asupra Germaniei naziste, preşedintele Boris Elţîn a reconstituit în mod simbolic o paradă, însă fără echipamente grele.
În 2007, Vladimir Putin a decis revenirea la formatul de dinainte de 1990, în urmă "afluxului de cereri ale veteranilor şi societăţii civile care îi solicitau să restabilească parada din epoca sovietică". La 9 mai 2010, la 65 de ani de la victoria aliată împotriva Germaniei naziste, în Piaţa Roşie din Moscova a avut loc cea mai impresionante paradă de Ziua Victoriei din istoria Rusiei post-sovietice. Timp 72 de minute au defilat peste 11.000 de militari, dintre care 10.000 ruşi, cărora li s-au alăturat soldaţi americani, piloţi francezi, militari britanici din garda Palatului Buckingham, garda de onoare a armatei poloneze şi unităţi militare din Comunitatea Statelor Independente, câte 70 din fiecare ţară. La ceremonie au asistat mai mult de 25 de lideri străini, inclusiv preşedintele francez Nicolas Sarkozy, cancelarul german Angela Merkel şi Regele Mihai. Marea Britanie şi Statele Unite au fost reprezentate numai de ambasadori.
Ziua Europei
În 1950, deşi trecuseră 5 ani de la sfârşitul războiului, Europa îşi revenea cu greu, masivele pierderi umane şi materiale afectaseră grav economiile ţărilor europene şi reconcilierea între foştii inamici era încă departe.
Soluţia reconstrucţiei şi a unei păci durabile era ca relaţia dintre Franţa şi Germania să cunoască un nou început. Pentru a găsi o soluţie, ministrul francez de externe Robert Schuman a recurs la excepţionala experienţă a lui Jean Monnet, acumulată în urma unei îndelungate cariere internaţionale.
Monnet înţelesese că nu era posibilă crearea dintr-o dată a unui edificiu instituţional supranaţional datorită rezistenţei puternice din partea statelor recent ieşite din război. Aşadar Monet a propus guvernului francez un plan global de modernizare şi dezvoltare economică. Obiectivul concret era plasarea producţiei de cărbune şi oţel din Germania sub responsabilitatea autorităţii unei organizaţii, deschisă participării şi altor state europene. Astfel se slăbea economia germană şi era propulsată economia franceză deasupra nivelului dinainte de război. Integrarea politică şi economică a Germaniei într-o comunitate europeană ar fi împiedicat-o să redevină o ameninţare la adresa păcii în Europa.
Practic, proiectul a fost rodul unui complot, ideea lui Jean Monnet fiind acceptată fără rezerve de Robert Schuman. Monnet şi colaboratorii săi au redactat discret proiectul în ultimele zile ale lui aprilie 1950. A 9-a sa varianta a fost prezentată în dimineaţă zilei de 9 mai guvernului francez şi trimisă printr-un emisar secret cancelarului german Konrad Adenauer. Proiectul a fost primit cu entuziasm de ambele părţi. În 9 mai, la Paris, a fost făcut public Planul Schuman, în Sala Orologiului de la Quai d’Orsay.
"Nu mai este vorba de cuvinte goale, ci de un act îndrăzneţ, un act constructiv" – cu aceste cuvinte Robert Schuman, ministru francez de externe, punea temelia construcţiei europene.
Planul aborda construcţia europeana în mod pragmatic, pe principiul supranaţionalismului, iar metoda de integrare comunitară era preponderent economică. Se abandonase clasica cooperare economică între state, propunându-se formula noua a integrării. Statele creau o entitate supranaţională către care transferau unele competenţe proprii în domenii bine delimitate.
În urma acestei declaraţii, în 18 aprilie 1951 s-a format Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) la care au participat Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Anglia, invitată şi ea să participe, a refuzat pe motive de suveranitate națională. În 1952, Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi.
Succesul CECO a determinat extinderea integrarii economice în plan european şi apariţia Comunitatii Economice Europene odata cu semnarea Tratatului de la Roma în 1957.
A urmat Actul Unic European în 1986, care a lansat noţiunea de cetăţenie europeană şi Tratatul de la Maastricht din 1991 care a consfinţit apariţia în 1992 a Uniunii Europene, iar în 1993 a Pieţei Unice europene care a eliminat barierele fizice, tehnice și fiscale între statele membre.
Din 1995 Convenţia de la Schengen a desfiinţat controalele efectuate asupra persoanelor la graniţele ţărilor membre ale spaţiului Schengen.
Integrarea europeană s-a consolidat prin semnarea Tratatului de la Amsterdam în 2 octombrie 1997.
În 11 decembrie 2000 prin semnarea Tratatului de la Nisa s-a decis extinderea Uniunii.
De la 1 ianuarie 2002 au fost puse în circulaţie monedele şi bancnotele euro.
La 1 mai 2004 a avut loc extinderea istorică a Uniunii Europene, care trece dintr-o dată de la 15 la 25 de membri, prin aderarea Poloniei, Ungariei, Cehiei, Slovaciei, Sloveniei, a celor trei republici baltice (Lituania, Letonia, Estonia), a Ciprului şi Maltei.
În 29 octombrie 2004 a fost semnată Constituţia Europenă la Roma, ratificată pentru prima dată de Spania, dar respinsă de Franţa şi Olanda. Proiectul constituţional a fost abandonat în 2007 şi înlocuit la 1 decembrie 2009 cu Tratatul de la Lisabona în acelaşi timp, un tratat, un subiect de drept internaţional şi o Constituţie.
La 1 ianuarie 2007 România şi Bulgaria au aderat la Uniunea Europeană şi din iulie 2013 şi Croaţia a devenit stat membru al Uniunii Europene care numără acum 28 de state.
sursa: stiri.tvr.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
