În culisele Istoriei: Pe valurile memoriei cu Nichifor Crainic

Autograful scrisorii lui N.Crainic mai mulţi ani din viaţă, de profesorat şi de exemplu scriitoricesc veritabil.

A fost numit profesor la 1 noiembrie 1926 şi a activat în capitala Basarabiei până în 1932 când a fost transferat la Universitatea din Bucureşti. Nichifor Crainic s-a dăruit din plin studenţilor săi, dar prin ce l-a impresionat Basarabia pe acest distins bărbat? Răspunsul îl găsim în nişte pagini memorialistice publicate în revista Manuscriptum (1990, nr.3-4):

„La Chişinău însă, în anul 1927, aveam a face cu un public studenţesc venit din altă sferă culturală şi a trebuit să încep cu un curs despre sentimentul religios în literatura noastră, pentru familiarizarea lui cu elemente de cultură naţională. A urmat apoi un curs de istoria misticii universale, un curs teoretic de mistică ortodoxă şi, în sfârşit, un curs despre Dostoievski, la care venea şi public nestudenţesc, între care şi ruşi. Cursurile le pregăteam în vacanţa mare, când aveam mai mult răspas. Apoi mă închideam trei zile pe săptămână într-o cameră din curtea facultăţii, mobilată cu o canapea, o masă cu cărţi şi un lighean, cu hrană rece de la băcănie, şi-mi sistematizam prelegere cu prelegere. Mă sustrăgeam total cotidianului ziaristic, dispărea zbuciumul bucureştean. În această alternanţă de singurătate plină de deliciile subţiri ale studiului şi luptă încordată cu evenimentele curente, am consumat şase ani de trudă, închinaţi învăţământului la Chişinău.”

Chişinăul, un oraş de provincie în care urechea lui perfect acordată la limba română, desprindea uşor alte limbi, care se intercalau graiului basarabean. Vizita bisericile, căutând în picturile murale, în icoane acea parte a istoriei care nu era cunoscută, dar care l-ar fi ajutat să înţeleagă mai bine şi să îndrăgească şi mai mult pe blânzii locuitori dintre Prut şi Nistru.

Nunta de la Orhei

Basarabia trăia o revoluţie a reînnoirii spirituale, generaţia postbelică treptat îşi ocupa locul în societate. Era un spirit înnoitor, care armoniza perfect cu simţirea şi trăirile lui N. Crainic: „Dăscălia e o mare ispită când ai în faţă un auditor disponibil ca brazdele proaspăt deschise să primească grăunţele semănătorului. Iar eu aveam un auditor ca un cernoziom basarabean, umed de sentimentele voioase să prindă cuvintele neaoşe ale patriei regăsite. N-am uitat niciodată luciul sufletesc al ochilor ridicaţi spre mine şi apoi febrilitatea creioanelor să-mi noteze frazele în caiete. Se statornicise între noi circuitul unui fluid de imaterială simpatie, care a durat ani şi ani după ce am plecat şi în amintirea căruia seriile următoare mă chemau de câteva ori pe an să le conferenţiez şi să ne pipăim suflet pe suflet la o masă prietenească. Studenţii aceştia, adevăraţii mei studenţi, nu puteau să sufere barbaria legionară, redactau o bună revistă Tribuna tineretului, unde amplificau ideile mele, trecându-le prin spiritul lor, fără să le desfigureze. Cei care, cu josnică rea-credinţă, m-au mânjit cu legionarism sau, şi mai grav, m-au acuzat că otrăvesc tineretul n-au decât să răsfoiască această revistă, imagine credincioasă a felului cum mă reflectam ca dascăl în oglinzile studenţilor mei.

Am plecat împăcat că mi-am făcut datoria – şi de profesor, şi de român”.

A revenit în Basarabia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Legătura lui cu această provincie n-a fost una formală, de serviciu, ci a fost una intimă, de inimă. Drept dovadă această poză ce i-a surprins când Nichifor şi Aglaia Crainic au fost naşii unei tinere familii Valerian Sârbu şi Victoria Zbârnea în Biserica Sf. Nicolai din Orhei.

Costumaţia mirelui ni-l prezintă ca pe un erou al războiului, decorat cu ordinul Mihai Viteazul. Nu ştim care a fost destinul acestei familii, ştim doar că în cartea de memorii a lui Nichifor Crainic Zile albe, zile negre (Bucureşti, 1991), apărută după ieşirea lui din puşcăriile comuniste, acest moment este trecut sub tăcere.

Poza executată la 25 octombrie 1942 vine ca o completare la cartea de amintiri a lui Nichifor Crainic, fiindcă astăzi când nu există cenzură rândurile despre această cununie basarabeană ar fi rămas în carte.

De Alexe Mateevici îl leagă însă nişte amintiri din Primul Război Mondial pe care el le-a consemnat sub titlul Icoanele vremii (Bucureşti, 1919):

„Pe părintele Alexe Mateevici l-am cunoscut la Iaşi, în vara lui 1917, cu puţină vreme înainte de a se prăpădi pe frontul moldovenesc de tifos exantematic. Pe atunci Basarabia călca peste obezile sfărmate ale veacului nostru şi îşi trăia, ca republică de scurtă durată, întâiul farmec al libertăţii. Pribegi ardeleni şi bucovineni trecuseră Prutul şi acolo, împreună cu un mănunchi de tineri revoluţionari basarabeni, fruntaşii de astăzi ai provinciei, întemeiau cursuri de carte românească. Alexe Mateevici, preot în armata rusă din Carpaţi, îşi împărţea ostenele între pravoslavnicii şi molaticii lui fii duhovniceşti care pierduseră râvna războinică, şi între fraţii lui de sânge în care mijea râvna ţării mame. În Iaşi strângea cărţi de literatură românească pentru Chişinău, unde el însuşi era însărcinat să facă lecţii. Parcă-l văd şi-acuma: voinic bărbat, spătos şi rumen, în antereu cenuşiu rusesc, fără plete încâlcite ca la Sântagora, cu barba apostolică redusă la un cioc blond, vorbea răspicat o moldovenească peste care apăsa, fără voia lui asprimea unui accent muscălesc, dar avea în cuvinte şi în zâmbet o blândeţe comunicativă care te impresiona fără zăbavă. Răscolind prin anticării, mi-a spus de studiile lui teologice la Academia Kievului, de catedra lui la un seminar, de strădania revoluţionară a lui şi a prietenilor lui care ţineau, ca şi dânsul, să dea democraţiei biruitoare coloarea naţională românească. Nu se lăuda, nu perora. Vorbele lui veneau simple şi grele dintr-un adânc sufletesc unde s-au frământat îndelungi idei şi sentimente neîngăduite. Părintele Mateevici era dintre acei aşa de puţini cărturari basarabeni pentru care conştiinţa naţională era bunul lor suprem. Ura pe ruşi, deşi era preot. Vreau să spun cu asta că între moldovenii basarabeni dacă a fost vreo categorie pe care ţarismul pravoslavnic a nimicit-o mai deplin în sufletul ei străbun şi-a absorbit-o mai servil în cauza lui, aceasta a fost preoţimea. Ţarismul s-a prăbuşit, dar noi am întâmpinat în preoţii Basarabiei pe cei mai îndârjiţi antiunionişti, pe cei mai neînduplecaţi credincioşi ai „sfintei Rusii”, idolul monstruos care totuşi nu mai era în templu. Alexe Mateevici ura. Terminaţia numelui său îi făcea rău şi-mi spunea cu o bucurie naivă hotărârea lui de a şi-l schimba în acela de Mateescu. Căci el avea ureche pentru armoniile limbii româneşti pe care de multă vreme le prindea în stihuri robuste. Am aflat de la dânsul că are două caiete de „poeme” pe care vroia să le facă două cărţi. Nu ştiut unde vor fi astăzi manuscrisele lui. Ştiu însă că d. Petre Haneş pe vremea când făcea lecţii la Chişinău a închinat o conferinţă duminicală poetului Alexe Mateevici şi cred că nu va fi străin de hârtiile rămase să supravieţuiască acestui cântăreţ fără noroc.

Poeziile publicate îl arată ca pe un luptător social naţional. Dezvoltat sub interdicţia rusească, sufletul său de poet a gustat în limba românească dulceaţa fructului oprit care, tocmai prin aceasta, îţi este de mii de ori mai scump. Şi ne-a lăsat astfel cel mai frumos imn pe care l-a închinat cineva graiului nostru:
Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng şi care-o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Autograful scrisorii lui N.Crainic

Pe ţăranii aceştia care o plâng şi care o cântă, i-a îndrăgit poetul; pentru însuşirile lor paznici ai comorilor străbune împotriva veacurilor, dar şi pentru truda nerăsplătită a lor şi a generaţiilor trecute. Vestitor al unei vremi nouă pentru neamul lui, Alexe Mateevici a ridicat în zorile renaşterii un glas bărbătesc în care preotul şi poetul au revărsat laolaltă aceeaşi credinţă mântuitoare. Mie mi-a rămas în minte aşa cum l-am văzut întâia şi ultima oară: depărtându-se cu vraful de cărţi prăfuite la subsuoară, fericit că le-a găsit, fericit că le poate duce acolo unde era întuneric, să le aprindă ca pe nişte sfeşnice nemuritoare la altarul conştiinţei naţionale. (Un poet al renaşterii basarabene, Alexe Mateevici)”.
Lui Nichifor Crainic îi datorăm câteva generaţii de devotaţi slujitori ai bisericii, dar şi de publicişti de excepţie. Exemplific numai cu două nume – preotul Vasile Ţepordei şi Sergiu Matei Nica şi lista poate fi continuată pe mai multe pagini… Deschideţi colecţiile revistei Gândirea şi veţi descoperi nume de tineri scriitori din Basarabia, care erau găzduiţi frăţeşte pe paginile acestei distinse publicaţii. George Meniuc a fost unul dintre tinerii care a publicat cu plăcere în revista lui Nichifor Crainic Gândirea. Pomelnicul faptelor de pomină ale lui Nichifor Crainic şi legătura lui sinceră de Basarabia descifrat cu migală ar putea uşor deveni temă pentru mai multe lucrări de doctorat. Pe noi însă ne interesează un alt aspect din această ecuaţie. Atitudinea lui Nichifor Crainic faţă de fraţii din Basarabia nu s-a schimbat nici după 1944 şi nici după anii grei de temniţă comunistă de unde a ieşit abia în 1962. Ne-o confirmă această scrisoare de recomandare adresată rectorului Universităţii din Timişoara cu rugămintea de a-i acorda un mic favor unui tânăr basarabean pe nume
– Sergiu Grossu. Nichifor Crainic nu scrie despre acest fapt, dar tânărul era dintre acei care făcuse mai mulţi ani de închisoare:

„Stimate Domnule Rector,
Dacă vă solicit atenţia binevoitoare asupra cazului excepţional, pe care vi-l prezintă d. Sergiu Grossu, un foarte destins intelectual, o fac pentru următoarele
motive:
1. Ca poet, mi-a fost colaborator la revista Gândirea;
2. E un scriitor de talent; care nu se poate manifesta deocamdată având un fond religios
3. E un cărturar care, posedând două licenţe universitare, vrea să aprofundeze teologia –
caz care m-a entuziasmat;
Restul îl veți afla de la d. Sergiu Grossu însuși. Ceea ce solicită dânsul e o nimic toată – o dată mai apropiată a ultimului examen. E foarte curios că în București n-a găsit înțelegere.
Dacă e nevoie, arătați, P.S. Nicolae aceste rânduri.
Cu distinsă stimă
Nichifor Crainic
18 oct. 1968
București"

Evenimentele s-au derulat. Scrisoarea de recomandare n-a mai fost dusă persoanei căreia era adresată și ca printr-o minune s-a păstrat în arhiva distinsului scriitor Sergiu Grossu care ne-a și pus-o la dispoziție pentru a fi publicată. Scrisoarea citită atent și raportată direct la epoca comunistă în care a fost scrisă dezvăluie portretul integru al marelui om de spirit și excepțional scriitor care s-a numit Nichifor Crainic.

Avem ferma convingere că în manuscrisele lui Nichifor Crainic s-au mai păstrat şi alte pagini memorialistice inspirate de personalităţile basarabene oricare oglindesc secvenţe şi evenimente văzute şi trăite de marile scriitor în provincia dintre Prut şi Nistru.

Pe măsură ce vom descoperi acele pagini, imaginea perioadei interbelice o să ne apară, nu pur şi simplu, mai cunoscute, ci o să vedem printr-o formulă poetică atât de caracteristică pentru Nichifor Crainic şi atât de dulce nouă, amatorii de memorialistică.

Astăzi după ce s-au scurs atâţia ani, chipul lui capătă parcă o altă dimensiune. Ştim că academicianul Nichifor Crainic a făcut mulţi ani de puşcărie în vremea regimului comunist din România. Ştim că inima lui nu s-a împăcat cu pierderea Basarabiei şi mulţi basarabeni la nevoie i s-au adresat după ajutor. S-ar cuveni să facem şi noi un gest. O tablă comemorativă pe clădirea Facultăţii de Teologie ar fi cel mai pios omagiu pe care l-ar putea face basarabenii. Nu zic şi unicul, fiindcă dacă o stradă şi o bibliotecă teologică i-ar purta numele, Chişinăul l-ar recăpăta pe unul dintre acei români care l-au iubit cu adevărat.