Dar faptul că el este în viață, este activ, dădea o doză de încredere basarabenilor aflați în România. Prin el perpetua optimismul, speranța că totul este încă înainte și cauza pentru care ei militează va învinge. Și totuși, la 30 aprilie 1979 evenimentul tragic s-a produs și patriarhul născut la 1 august 1883 la Cubolta, jud. Soroca a murit. Vestea a ajuns fulgerător de la om la om. Oficialitățile s-au prefăcut că nu înțeleg ce se petrece și n-au reacționat în niciun fel, de teama Ambasadei URSS, care urmărea atent tot ce era legat de Basarabia. Doar ziarul „România liberă” în numărul din 3 mai a publicat un scurt necrolog. La noi în Basarabia vestea a ajuns prin undele Europei Libere, dar știrea părea incredibilă. Cum putea să moară Pan Halippa abia acum, când el de-o veșnicie părea plasat undeva în istorie. Și istoricii comuniști se războiau cu el la timpul trecut și-l declarau dușman al puterii sovietice și falsificator al istoriei basarabene, trădător al interesului poporului împreună cu Sfatul Țării pe care l-a condus.
Mult mai târziu am înțeles că el a fost contemporanul nostru și când noi învățam aberații despre rolul lui negativ în istorie, Pan Halippa, la București lupta pentru biruința adevărului istoric în privința Unirii Basarabiei cu România.
Despre rolul lui Pan Halippa în evenimentele notorii din sec. XX s-a scris mult, au apărut mai multe monografii. Un detaliu biografic însă scapă din optica cercetătorilor — Înmormântarea lui Pan Halippa, adică cum s-a derulat acea ultimă zi a aflării lui pe pământ…
Medicul Leonid Gheorghian, fiul fostului prefect de Bălți Vladimir Gheorghian, locuiește în prezent în Germania, în orășelul Bensheim. La rugămintea mea el a găsit în arhiva sa un material „Basarabia ieri, Basarabia azi”, publicat în ziarul New York Magazin (2006, din 13 decembrie) în care descrie cum s-a petrecut trista procesiune:
„În seara de 2 mai 1979, un prieten mă anunță că, în dimineața următoare, Pan Halippa va fi înmormântat la Mănăstirea Cernica. Vestea o aflase întâmplător, căci astfel nici nu se putea pe vremea aceea. Ne-am dus amândoi. După un relativ lung drum cu tramvaiul și apoi cu autobuzul, ajungem la Cernica și constatăm surprinși semnele unei organizări ale acestei ceremonii: lume multă, multe automobile parcate în curtea mănăstirii, sosirea a două ITB (curse speciale). Ceremonia avea un specific aparte: în cadrul dominantului caracter de doliu, apărea net aspectul de demonstrație, care avea funcția (de câțiva ani admisă neoficial) de a menține treaz adevărul despre Basarabia. Cei mai mulți dintre participanți erau bătrâni sau foarte bătrâni. S-au format grupuri, discuțiile inerente acestor împrejurări purtându-se în cercuri închise. Orice necunoscut inspira o oarecare neîncredere. Era și firesc. Informatorii securității nu puteau lipsi de la astfel de ocazii. În aceste condiții, prietenul meu și cu mine nu ne-am putut alătura unui grup. La cei 50 de ani, pe care îl aveam atunci, eram suspectat de „tineri” față de ceilalți participanți.
După o lungă așteptare, afară, la umbra secularilor copaci din curtea mănăstirii, a început ceremonia în biserică. Mulți nu au avut loc în biserică și au rămas afară. În biserică au luat cuvântul prieteni și colegi ai defunctului și chiar reprezentanți ai unor organizații, între care și ai Uniunii Scriitorilor. Vorbirea unui fost membru al Sfatului Țării (unul dintre cei trei rămași în viață: doi în România și unul în SUA) a captivat adunarea mai bine de o oră (fostul deputat în S.Ț. — Ion Valuță –n.n.). Nu a fost un discurs funerar în obișnuitul înțeles al cuvântului. A fost o povestire care începea cu descrierea frământărilor politice din Basarabia în care Halippa a fost unul dintre promotorii mișcării naționale și care se termina cu descrierea ultimilor ani din viața sa, ani în care el a putut împărtăși numai prietenilor săi fapte ce pe vremea aceea nu puteau fi publicate. Unul dintre acestea era întâlnirea cu Lenin din anul 1917, la care venise Halippa în calitate de membru al Sfatului Țării pentru a solicita sprijin cultural, în cadrul căreia Lenin i-a spus: „Ajutor cultural? Este o problemă foarte simplă. Apelați la Guvernul Român – aveți aceeași limbă și aparțineți aceleiași culturi. Nu cred să vă refuze”. Unul dintre regretele lui Halippa, spunea vorbitorul, a fost că nu a corespondat în scris cu Lenin, ratând astfel obținerea unui document în care însuși creatorul statului sovietic recunoaște că limba și cultura română erau și a populației din Republica Moldova. Vorbitorul a citit și un mesaj al celuilalt fost membru al Sfatului Țării aflat încă în viață în România, care bolnav fiind, nu a putut veni la Cernica și a mai informat adunarea că un al treilea fost membru al Sfatului Țării se afla în exil în SUA (este vorba de Anton Crihan – n.n.). Întreaga adunare a ascultat impresionată cuvintele bătrânului care vorbea liber, încet, cu voce tremurândă. Lumea era atât de atentă și absorbită, încât orice mic zgomot, o tuse sau o șoaptă, provoca proteste între auditori, care reacționau cu cel mai aspru: „Sssst!”
În alte luări de cuvânt s-au putut auzi expresii precum „Moldova Ocupată” (când era vorba despre Basarabia) și „Moldova Liberă” (când era vorba de Moldova din dreapta Prutului). Contrar așteptărilor, a impresionat plăcut cuvântul reprezentantului Uniunii Scriitorilor, spre deosebire de alte manifestări ale acestei organizații în timpul dictaturii comuniste. Impresionantă a fost poezia recitată de un tânăr poet, scrisă anume pentru această împrejurare. În timpul recitării, apărea, ca un fir roșu, cuvântul CUBOLTA- numele satului natal al lui Pan Halippa și al râului ce-l străbate. Cuvintele Cubolta lui se repetau la sfârșitul fiecărei strofe, în timp ce recitatorul arăta spre catafalc, iar ultimul vers era: Cubolta lui! Cubolta mea! Cubolta noastră!
Astăzi putem spune că soarta lui Pan Halippa este asemănătoare cu soarta Basarabiei. Iată însă că roata istoriei se poate învârti și înapoi…”
Mai există și alți martori oculari de la acea procesiune impresionantă. Mărturia o găsim într-o scrisoare semnată de poetul Vasile Luțcan, nepotul lui Pan Halippa:
„Drăgăşani, 12.III, 1980
Dragă M. Spiridonică,
Întâi, îţi mulţumesc pentru chestionarul trimis şi pe care azi l-am trimis la Iaşi. Eu am consultat primul dicţionar şi l-am găsit excepţional. Echipa de la Iaşi lucrează temeinic, documentat spre deosebire de altele.
Am fost atât la înmormântare, cât şi la parastasul de 40 de zile de la decesul lui Pan Halippa. S-au rostit cuvântări frumoase, au vorbit din partea Institutului de Istorie, Uniunii Scriitorilor etc.
Toate cuvântările se găsesc la fiul defunctului, pregătite pentru tipar, cândva… dacă…”
Și până când alte amintiri n-au fost publicate rămânem cu prima rândunică semnată de Leonid Gheorghian.
Iar acolo pe mormântul de la cimitirul Mănăstirii Cernica în loc de epitaf s-ar cuveni o mică explicație a unei vieți dăruite cauzei Basarabiei, așa cum a scris chiar protagonistul:
«Este suficient că eu am fost arestat în 1950, şi după o detenţiune de 2 ani la Sighet?? Am fost predat Uniunii Sovietice, iar nu tribunalului militar dela Chişinău, care nu vorbea nici româneşte, nici ruseşte, ci într-o limbă zice-se ucraineană, pe care eu n-o cunosc, m-a condamnat la 25 ani de muncă silnică şi am fost dus în Siberia. Norocul meu a fost, că dictatorul Stalin a murit şi eu, care din cele 11 lagăre prin care am trecut, am făcut memorii la ambasada noastră de la Moscova, am fost readus în ţară: aceasta după trei ani de muncă grea, dar foarte utilă pentru deţinuţii de tot soiul, căci eu am făcut serviciu sanitar, curăţind lagărele de murdării şi de insecte parazitare şi înfăptuind aşa zisele gazete de perete, pe care le scriam cu creta pe panourile cu fel de fel de cifre şi procente de producţie, lîngă care însă nimeni nu se oprea să le citească. Scrisul meu însă atrăgea sute de oameni şi eu mă bucuram de o popularitate de invidiat. Scriam în ruseşte, dar pentru moldoveni şi româneşte.
Adus în ţară, am mai stat în închisoarea de la Gherla încă doi ani şi ceva, dar de murit n-am murit, cum s-a întîmplat cu alţi foşti miniştri, dintre cari şi Ion Pelivan, marele român basarabean, care a făcut pentru românism trei puşcării sub regimul ţarist şi un exil la polul nordic.
Aceste spuse, oare n-am eu dreptul să strig: Sus inimile, fraţi români?!
Pan Halippa”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
