Inima e lângă comoară

În duminica a doua a Postului Mare s-a citit această Evanghelie. Aici Iisus nu ne vorbeşte în pilde. Nu avem nevoie de tălmăciri. Ni se spun foarte clar trei lucruri. Mai întâi că fără a ierta noi pe alţii nu putem spera la iertare de la Dumnezeu, că postul îl ţinem pentru noi înşine, iar apoi e o atenţionare asupra patimilor (iubirea de arginţi).

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Prin urmare, noi facem începutul iertării noastre, noi suntem stăpânii judecării noastre. (…) Dumnezeu te face pe tine stăpân, răspunzător al sentinţei şi-ţi spune: După cum ai judecat, aşa te judec şi Eu! Dacă ierţi pe aproapele tău, te voi ierta şi Eu!” – iar mai departe – „Cum mai putem pretinde să ne asculte Dumnezeu în celelalte rugăciuni ale noastre, când noi înşine nu vrem să avem milă de noi în cele ce suntem stăpâni?” De aceea, mai bine să nu rostească omul rugăciunea Tatăl nostru, decât să îşi ceară singur osândă. Atunci ce facem? Nu ne mai rugăm? Ne străduim să devenim vrednici, să iertăm, ca să ne putem aşeza înaintea lui Dumnezeu.

Din răutate (neputinţa de a ierta) şi din dorinţa de îmbogăţire vin toate relele: şi pizma, şi uciderea, şi nedreptăţirea aproapelui, şi desfrânarea, şi mânia. De aceea Iisus, imediat după ce ne îndeamnă să iertăm, şi ne sfătuieşte să ne înfrânăm prin post, ne dă a doua poruncă: să nu iubim bunurile lumeşti, să nu ne lipim inima de averi, fiindcă mâine le poate fura cineva, azi eşti bogat – mâine sărac sau mort. Adevăratele comori sunt cele ale inimii rugătoare şi sunt veşnice. Se spune în popor: „dar din dar se face rai” – fiindcă, într-un fel, putem spune că cele dăruite pe pământ ni se vor răsplăti în cer.

Pericopa evanghelică se citeşte în această duminică, fiindcă nu există post smerit fără dar, fără iertare, fără lupta cu patimile noastre. Cum ne vom împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, dacă nu ne milostivim de săraci, dacă nu ne desprindem de patimile noastre, dacă nu am iertat toate greşiţilor noştri? Iertaţi-i pe ei şi vă rugaţi pentru mântuirea lor.